Când luna şi-a păşit tărâmul,
Când stelele-nvăluiră întreg ceru-ntunecat,
Când florile şi pomii încremenitau în tăcere,
Când trilul păsărilor adormi în codru-ndepărtat,
Atunci, ieşisem să cutreier lumea.
Voiam să fug, pierzându-mă-ntre văi,
Să-mprăştii amintiri îndurerate,
Să văd valsul licuricilor în noapte,
Şi să zăresc întâia stea
Ce sufletului-i oferea o rază de speranţă.
Dar nu puteam să fac nimic!
Era un vis amăgitor, o lume-a obscurităţii,
O himerică dorinţă ce pace nu-mi dădea.
Priveam imensul cer vărsând lacrimi amare,
Şi-L imploram pe Domnul meu să vină să mă ia.
Priveam grădinile tăcute şi totul se părea
O lume scufundată în efemera noapte.
Doream să pot întide mâinile spre cer,
Să mă agăt de-o rază şi să pot vedea
Corul de îngeri ce vesel răsuna.
Mirela Drăgan
1 comentarii:
Trist. Atata neputinta si totusi in zadar... Se potriveste de minune poza cu poezia dar si muzica :D Poti fugi, dar nu te poti ascunde de propria-ti constiinta, de propriile amintiri, de propriile trairi. Speranta e cea care ne ramane de fiecare data si ruga pentru Cel ce ne iubeste acolo sus :) Numai muzica ne mai poate delecta amarul, prin linia sa melodica delicata si atenta cu fiecare sunet selectat pe masura sufletului nostru sensibil si sincer.
Trimiteți un comentariu