→ Scrisoarea de adio

  Întunericul era o imensitate obscură care mă ţinea prizonieră şi îmi închidea porţile spre visare exact în colţul de lângă fereastră. Acea fereastră pe unde te furişai de fiecare dată când dorul nebun de a-mi săruta buzele reci şi uscate îţi răsuna necontrolat prin sufletul lovit de iubire.

  Te strecurai fără să ţii cont de raţiune, te furişai pentru că erai un bolnav orbit de iubire, un bolnav căruia numai eu îi cunoşteam leacul şi îl puteam readuce la viaţă.

  Cât de naivă am fost, câte vise prefăcute mi-au trădat conştiinţa, câtă speranţă am putut avea!

   Mai ţii minte cum suna blestemata ta scrisoare de adio? Îţi aduci aminte câte cuvinte injectate de veninul tău ucigaş de suflete ai aşternut pe acea bucată de hârtie? Ascultă, retrăieşte momentele propriului tău scenariu!

„ Te-am iubit şi poate...încă te mai iubesc! Ţi-am promis că voi înşela, dar nu pe tine ci voi înşela moartea doar ca să nu mi te răpească niciodată. Ţi-am promis voi minţi, dar nu pe tine ci voi minţi timpul doar ca să păstreze aceeaşi dragoste indiferent de câte decenii vor trece. Ţi-am promis că voi fura, dar nu pentru a-mi satisface poftele, ci îţi voi fura toate supărările care îţi sting puţin câte puţin acel suflet gingaş de copil. Ţi-am promis că nu voi omorî niciodată, iar aici nu m-am referit la oameni ci la amintirile petrecute cu tine, a preumblărilor noastre în serile calde de vară.

   Ţi-am promis multe, te-am făcut să visezi fără să conştientizezi că de fapt totul începe, dar se şi sfârşeşte. Ţi-am orbit sufletul şi mintea şi mi te-ai deschis exact ca o carte la cuprins, te-am îmbătat cu pătimaşele cuvinte de dragoste, dar niciodată nu am profitat de suavitatea trupului tău cu toate că mi te doream în fiecare clipă.

   Îmi era teamă să ating acel chip firav al copilului pe care l-am iubit odinioară. Erai crăiasa sufletului meu, iar acum nu ai rămas decât o tristă lacrimă de dor!

   Nu fi tristă! Priveşte viaţa ca pe un peisaj mirific de primăvară! Simte îmbrăţişarea blândă a vântului şi plimbă-te pe străzile colindate de noi în acele seri de vară şi poate aşa, sufletul tău se va vindeca!

                                                                Semnat,

                                                                      prima ta iubire!”

 

                                                                                       Mirela Drăgan

                                                                          

→ Încă un an, încă o petală ( Pentru Aurash )

                                                    

          Aşternământ de gânduri pure pentru :

        

  De ce să fii mândră că ai făcut cei 16 ani? Pentru că :

   

   

                                        

      De ce crezi că am apelat la cuvinte?  Pentru că vreau să-ţi spun :  

    

                       

  Uite că a sosit un nou 30 decembrie, un nou an adăugat la cei 15 anişori. Timpul se joacă din nou prin viaţa ta şi consideră că e necesar să mai adauge încă o petală la floarea vâstei tale. Niciodată să nu fii supărată pe el că va face modificări în viaţa ta, fiindcă nimeni nu i se poate opune.

 Iubeşte, profită de faptul că cineva te caută cu privirea şi sufletul ori de câte ori te simte departe şi distantă. Viaţa rezervă fiecăruia obstacole peste care poţi trece mult mai uşor alături de persoana care într-adevăr îţi poate ridica moralul şi-ţi poate fi alături.

  Ce-ţi pot spune decât ca această vârstă să-ţi înflorească sufletul şi să îţi aducă doar primăvară. Să ai parte de cele mai frumoase realizări, iar regretele şi neputinţa de a duce la bun sfârşit un anumit lucru să-şi facă bagajele şi să plece în minunată călătorie pe care le-am pregătit-o. Te rog să stai liniştită în privinţa biletelor pentru că m-am ocupat personal de acest aspect.

  Anii se scurg  ca nisipul dintr-o clepsidră, lăsând în urma lor doar amintirile, care mai târziu vor fi unica noastră posibilitate prin care vom putea retrăi acele inedite experienţe. 

  Îmi amintesc de nopţile calde de vară când dormeam împreună şi nu mai ţineam cont că timpul nu ne ascultă şi trece. Depănam amintiri care alungau somnul, iar noi alunecam uşor prin vise iluzorii. 

 

                         De ce am făcut toate lucrurile acestea? Pentru că :

                         Ce îţi pot spune acum decât un sincer şi călduros :

                      

                           De la Mirelush,

                                            Pentru Aurash!

                                    

                                                                                  

→ În căutare de răspunsuri...

      Privirea..încotr-o se oglindea, ce căuta de fapt prin roiurile gingaşe şi misterioase a fulgilor de zăpadă? Unde îşi putea găsi alinarea furată de trecerea fugitivă a frunzelor ruginii de toamnă?

      Aceeaşi întrebare, acelaşi răspuns vag pe care-l primeam în fiecare iarnă. Sufletul era pierdut prin lumea albă a miilor de fulgi de catifea. Căuta tulburat de dorinţele pătimaşe şi pline de mâhnire adevăratul suflet rătăcit prin viforul cumplit al vieţii.

      Eram marioneta propriului meu destin. Îmi era teamă să fac vreo urmă de paşi pe pulberea albă. Îmi era teamă să caut drumul care mă putea duce la tine. Îmi era teamă să ridic privirea spre cerul care abia putea fi zărit şi să strig cu toată puterea că te vreau lângă mine pentru a putea privi amândoi valsul firav al fulgilor de zăpadă.

Toate temerile nu erau decât dorinţe scăldate în reveria dulce de afară, sentimente născute fără viitor.

     Ningea, ningea atât de frumos peste sufletul solitar, iar lacrimile fierbinţi fuseseră stinse de stelele de nea dăruite de Iisus. În acea clipă am simţit îmbrăţişarea Lui caldă şi cea dintâi şoaptă : „ Copile, de ce doar fulgii de nea îţi pot stinge durerea fierbinte a sufletului care se reflectă pe faţa ta? De ce în fiecare anotimp alb sufletul tău se stinge uşor, iar inima îţi e acoperită? Unde îţi e dorul de primăvară şi iubirea pierdută prin miile de mormane albe? De ce laşi visările frumoase şi gingaşe în gerul cumplit de afară? ”

    Cuvintele înghetară şi ele, iar multitudinea de lacrimi topea zăpada de sub picioare. Într-un final cuvintele au început să curga lin : „ Doamne, am crezut prea mult în vise iluzorii, m-am hrănit cu mii de dorinţe şi am trăit cu speranţa. Am căutat iubiri imposibile şi-am încercat să-mi construiesc propriul drum până la tine ca să pot scăpa de durerea ce mă mistuise complet. M-am străduit să mă obişnuiesc că în al meu suflet nu poate exista decât iarnă, iar singurul care poate aduce primăvara esti Tu. Însă totul s-a dovedit a fi peste voinţa mea. Iisuse, ajută-mă  să găsesc dragostea demult căutată şi să-ţi cânt colindul în pragul Crăciunului cu inima larg deschisă, iar credinţa mea pentru Tine să rămână în suflet de-a pururi! ”

    Totul dispăru şi era tăcere! Unde dispăruse? Fusese oare un alt vis care urma să fie răpit de zorii unei alte dimineţi de iarnă? Imaginaţia intrase şi ea în jocul himeric al fulgilor?

    Ştiu, era încă o întrebare căreia trebuia să-i caut răspunsul. Încă o întrebare care poate, niciodată nu îşi va găsi răspunsul!

                                                                         Mirela Drăgan

→ Un ultim vis

     Amintirea ta pune stăpânire pe sufletul meu iar şi iar. Ţi-ai creat o proprie portiţă în interiorul trupului meu pe unde te strecori în fiecare noapte. Pătrunzi atât de uşor până în adâncul întunecat al inimii ce demult a încetat să mai bată. Ajungi în visele mele şi devii stăpânul suprem al vieţii himerice  din lumea de dincolo.

    Aici, îţi văd chipul tandru de copil şi simt prin toate încheieturile dorinţa pătimaşă de a te avea numai pentru mine.

Pentru prima dată îţi zăresc ochii aceia scăldaţi în lacrimi ascunse ce nu vor să îşi arate adevărata suferinţă. Îi simt cum cerşesc acea dragoste demult pierdută în regrete şi solitudine.

   Buzele calde de culoarea măceşului tânjesc ca un copil după o blândă atingere a buzelor mele. Ai vrea măcar un ultim sărut care să-ţi aminteasca de veche iubire ce se născuse cândva  între acei doi copii aflaţi într-o reverie continuă.

   Te simt cum te apropii din ce în ce mai mult, iar mâna caldă îţi alunecă pe obrazul meu brăzdat de lacrimi. Încep să-ţi simt mirosul tău de mireasmă dulce a florilor de salcâm şi să devin din nou egoista care te dorea numai şi numai pentru ea.

   Mă iei în braţele tale, ducându-mă în cel mai îndepărtat şi distins loc.  Plutim prin aerul ce ne îmbată trupul în veşminte  de iubire, înălţându-ne sufletele către lumea unde visele se joacă prin grădini de speranţă. De undeva de sus, putem zări aleile clădite de anii noştri minunaţi petrecuţi împreună. Prinţesa Dragoste abia aşteaptă să ne trimită involuntar pe tărâmul ei unde singurătatea  îşi face bagajele pentru a pleca într-o eternă croazieră.

   Aici, Dragostea ne împleteşte cu fire de aur destinul, împrăştiindu-ne fiecare clipă inedită petrecută împreună.

E miezul nopţii iar eu aştept din nou să vii

Să alergăm prin grădinile speranţei ca doi copii.

Să mă strângi din nou în ale tale braţe

Şi să-mi şopteşti că nimeni şi nimic nu te va mai abate.

O să ne jucăm ca doi copii nebuni prin efemera noapte,

Iar cuvintele tale vor deveni doar nişte triste şoapte.

Zorii zilei vor veni şi dragostea ta se va stinge,

Iar peste-al meu suflet solitar veşnic va ninge.

                                                    Mirela Drăgan             

                                                    



→ Medicaţie la domiciliu *



Umblu prin visare şi cad în vechiul purgatoriu.

Caut vechea iubire, dar rămân răpunsă de trista amăgire.

Încerc să mi te readuc la viaţă şi să te scap de veşnic-adormire,

Însă îngerii deja îţi cântă veşnic, tristul oratoriu.

Caut ca o nebună în fiecare noapte sumbră

Drumul care mă poate duce la al tău suflet fără suflare.

O să-ţi tratez inima bolnavă cu iubire şi cu stropi de alinare

Şi vei fi acel dulce-al meu copil departe de orice solitară umbră.

Vei trăi conectat la arterele inimii mele,

Te vei hrăni cu dragostea mea şi vei bea din licoarea vieţii eterne.

Vom privi înaltul cer de unde îngerul bucurie va cerne

Şi-om cânta de fericire sub bolta cerească, brăzdată de stele.

  

                                                          Mirela Drăgan                   

                       

→ Nici fulgii de zăpadă...

                     

    Roiuri de fulgi de zăpadă se jucau alene prin aerul puţin răcoros de afară în serile tăcute de iarnă. Copacii erau împodobiţi cu  mii de steluţe albe, gata pregătiţi pentru a întâmpina mult aşteptatul Crăciun. Omuleţul de zăpadă şedea pe jumătate adormit lângă fereastra casei de unde se putea face zărită lumina focului ce domolea în şemineu. 

    Totul era învăluit de o linişte nemaiîntâlnită. Priveam grandiosul covor de nea ce se aşternuse pe-ntreaga zare şi simţeam cum poarta inimii mele se închidea din cauza singurătăţii. Voiam să îmbrăţişez zăpada şi să-mi împodobesc sufletul cu florile ei chiar dacă după puţin timp acestea urmau să dispară. Voiam să cred din nou în speranţă şi să aspir la cât mai multe realizări, dar acest lucru era atât de greu de îndeplinit  pentru că viaţa îmi împrăştiase din nou solitudine şi dezamăgire. Doream să mă îmbarc pe aripile steluţelor cereşti şi să văd măcar pentru câteva clipe lumea de undeva de sus, să zăresc ascunzătoarea iubirii mele şi să pot împrăştia numai clipe de fericire. Doream să cer iubire fulgilor de nea, însă aceştia mi-ar fi răspuns că dragostea nu se poate obţine forţat şi că lucrurile frumoase îşi vor face apariţia chiar dacă uneori suntem sătui de atâta aşteptare. Voiam să-i rog să mă ajute să iubesc luceafărul dimineţii chiar dacă acesta era doar un vis iluzoriu. Năzuiam să îi rog să-mi ningă peste suflet cu petale de iubire pură şi să-mi transforme întreg interiorul în cel mai mirific curcubeu.

     Când crezusem că în sfârşit sufletul mi se umpluse de o mare de speranţă şi că puteam deschide iarăşi ferestrele sufletului ce fuseseră închise din cauza eşecurilor repetate, tocmai atunci mi-am dat seama că nici măcar fulgii de nea nu ne pot ploua sufletele pentru a acoperi rănile şi tristeţile ce ne-au mistuit complet.

     Afară, picăţelele albe coborau din vazdul ce greu putea fi zărit, aşternându-mi-se pe frunte caldă. Am început să intru în ritmul valsului fulgilor de nea şi să simt atmosfera liniştită a unei nopţi de iarnă.

     M-am întins pe pătura moale de zăpadă alunecând cu gândul prin miile de întrebări şi încercam să cer măcar o parte din răspunsuri, însă totul era o lume de basm şi de visare unde nu puteai pătrunde niciodată.

                                                                             Mirela Drăgan