→ Primul vis, prima zăpadă...

    Noaptea se aşternuse ca o primă pătură de nea pe întreg cuprinsul.  Lângă fereastra casei, priveam înaltul cer şi aşteptam cu sufletul împietrit de necruţătorul hazard,  întâia zăpadă,  întâiul dans  al fulgilor de nea.

    Aveam nevoie de cineva care îmi putea linişti dorul,  care-mi putea transforma picăturile triste de pe obrazul rece, în cristale adevărate de fericire. 

   Şi uite că... primele scântei cereşti coborau lin cu paşi gingaşi gata să ne pătrundă în suflete şi să ne umple inimile de liniştea demult căutată prin furtuna vieţii.  Simţeam ca niciodată, o mângâiere atât de compătimitoare , o alinare tandră a trupului şi-o evadare din rutina zilnică pe tărâmul fascinat şi dominat de vise verosimile. Trebuia să simt mirajul divin al fulgilor de zăpadă.

   Afară, pete albe care curgeau neîncetat de undeva de sus, ca dintr-un izvor se aşternuseră pe pământul îngheţat şi fără pată de culoare. Era un vals al steluţelor albe de omăt şi-o linişte de rai ce-ţi umplea sufletul de zâmbet şi speranţă. Mi-am ridicat privirea, iar faţa fusese acoperită de-o prelingere neaşteptată a lacrimilor cereşti care se topiră atât de iute, exact ca ale noastre clipe de fericire. Simţeam cum mâinile voiau să îmbrăţişeze  întregul văzduh şi sufletul nu mai asculta porunca. Era o evadare trupească şi o reverie în lumea fascinantă a fulgilor de nea. Iar acum...

Totul era o lume de visare,

Şi simţeam pe-ntreg trupul, o dulce-mbrăţisare.

Era o lume de basm şi de cântare,

Unde îngerii ne ofereau a lor binecuvântare.

Cu ochii aţintiţi spre cer, cuprinşi de-o-nfierbântare

Simţeam cum  întreaga durere moare,

Iar viaţa şi anii mei erau ca o pată de culoare.

                                                                                   Mirela Drăgan