Privirea..încotr-o se oglindea, ce căuta de fapt prin roiurile gingaşe şi misterioase a fulgilor de zăpadă? Unde îşi putea găsi alinarea furată de trecerea fugitivă a frunzelor ruginii de toamnă?
Aceeaşi întrebare, acelaşi răspuns vag pe care-l primeam în fiecare iarnă. Sufletul era pierdut prin lumea albă a miilor de fulgi de catifea. Căuta tulburat de dorinţele pătimaşe şi pline de mâhnire adevăratul suflet rătăcit prin viforul cumplit al vieţii.
Eram marioneta propriului meu destin. Îmi era teamă să fac vreo urmă de paşi pe pulberea albă. Îmi era teamă să caut drumul care mă putea duce la tine. Îmi era teamă să ridic privirea spre cerul care abia putea fi zărit şi să strig cu toată puterea că te vreau lângă mine pentru a putea privi amândoi valsul firav al fulgilor de zăpadă.
Toate temerile nu erau decât dorinţe scăldate în reveria dulce de afară, sentimente născute fără viitor.
Ningea, ningea atât de frumos peste sufletul solitar, iar lacrimile fierbinţi fuseseră stinse de stelele de nea dăruite de Iisus. În acea clipă am simţit îmbrăţişarea Lui caldă şi cea dintâi şoaptă : „ Copile, de ce doar fulgii de nea îţi pot stinge durerea fierbinte a sufletului care se reflectă pe faţa ta? De ce în fiecare anotimp alb sufletul tău se stinge uşor, iar inima îţi e acoperită? Unde îţi e dorul de primăvară şi iubirea pierdută prin miile de mormane albe? De ce laşi visările frumoase şi gingaşe în gerul cumplit de afară? ”
Cuvintele înghetară şi ele, iar multitudinea de lacrimi topea zăpada de sub picioare. Într-un final cuvintele au început să curga lin : „ Doamne, am crezut prea mult în vise iluzorii, m-am hrănit cu mii de dorinţe şi am trăit cu speranţa. Am căutat iubiri imposibile şi-am încercat să-mi construiesc propriul drum până la tine ca să pot scăpa de durerea ce mă mistuise complet. M-am străduit să mă obişnuiesc că în al meu suflet nu poate exista decât iarnă, iar singurul care poate aduce primăvara esti Tu. Însă totul s-a dovedit a fi peste voinţa mea. Iisuse, ajută-mă să găsesc dragostea demult căutată şi să-ţi cânt colindul în pragul Crăciunului cu inima larg deschisă, iar credinţa mea pentru Tine să rămână în suflet de-a pururi! ”
Totul dispăru şi era tăcere! Unde dispăruse? Fusese oare un alt vis care urma să fie răpit de zorii unei alte dimineţi de iarnă? Imaginaţia intrase şi ea în jocul himeric al fulgilor?
Ştiu, era încă o întrebare căreia trebuia să-i caut răspunsul. Încă o întrebare care poate, niciodată nu îşi va găsi răspunsul!
Mirela Drăgan
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu