→ Suflet rătăcit în ploaie *

Toți aștrii cerești îți plâng iubirea,
Sărman suflet de la răscruce de drum.
Picăturile de ploaie ți-ar spăla amintirea,
Dar sufletul deja plânge udându-ți deșertul de scrum.

Nu-i ploaie de petale albe, sunt lacrimi cerești
Închinate celui pe care și astăzi îl mai iubești.
Nu-i simfonia păsărilor din grădina de vis
Ci sunt stropii de ploaie ce ți se pierd în abis.

Te-aud răcnind, căzută în ploaie:
” De ce îmi esti tu deșertul fără viață oare?
De ce adun în mine tot nisipul resentimentelor tale
Și caut până și-n nopțile cu ploaie o altă cale? ”

A plâns acest suflet, și a fost furtună,
Însă tristețea timpurilor trecute n-a vrut să mai apună.

Atâtea dureri de suflet pe care nimeni n-a putut să i le-aline
I-au lăsat în urmă, doar amintiri și triste ruine!

                                                                    Mirela Drăgan

→ Dragoste şi după ...

→ Suflet rănit

 În tristeţea timpurilor trecute, vioara-mi plânge.

Sunt un suflet rătăcit ce simte cum totul i se frânge.

Îmi dizolv tăcerea printr-o ultimă ţigară

Şi-mi ud ţărâna amintirilor cu o cafea amară.

Ce doruri şi dorinţe mai rătăcesc pe drumul vieţii mele?

Ce vise şi speranţe vor mai hoinări prin suflet în nopţile cu stele?

Câte  tristeţi cu umbra lor în urmă

Mă vor face să resimt cum visele uşor se curmă?

Câte furtuni şi cât potop să culeagă iubirea

Doar să-ţi îngenuncheze la picioare nemurirea?

Câte urlete de lupi să mai răsune

Doar să reînvie dragostea care astăzi apune?

Când auzi că vioara-mi plânge şi suspină

De ce nu-mi mângâi sufletul ştiind că nimeni nu m-alină?

Chiar nu observi cum deşertul îşi varsă în mine nisipul

Şi că nici ochii orbi nu mai au lacrimi să-mi umezească chipul?

Rămâi în urma timpurilor trecute

În mormântul de plumb cu amintirile iubirii mute.

Păşeşte vesel într-o altă viaţă

Şi fii soarele noii iubiri din fiecare dimineaţă.

                                                                                                 Mirela Drăgan

→ Zâmbetul de după furtună

    Am încercat să fug de fantomele timpurilor trecute şi să îmi caut liniştea în mijlocul codrilor.  Am alergat prin furtuna vieţii cu sufletul împietrit de regretele care nu au avut niciodată  vreo urmă de consolare. Am aşteptat o rază de lumină pe drumurile vieţii mele pavate cu amintiri. Am încercat să-mi dezrobesc sufletul de dureroasa căinţă împrietenindu-mă astfel cu stelele. Le-am cântat balada unei iubiri care astăzi îşi are mormântul la răscrucea unui drum pe care nimeni nu-l va putea străbate vreodată.  Le-am citit poemul unor regrete târzii care şi-au avut pecetea un timp, parcă transformat în secole în abisul unui suflet morbid. 

   Amintirea de sub ploaia petalelor albe a celor două trupuri care îşi purtau cândva paşii într-un vals al veşniciei mi-a zidit un zâmbet, poate cel mai minunat de până acum.

  Zâmbetul de astăzi va reuşi să aprindă flacăra unei noi speranţe din sufletul unei copile purtată de amintirea clipelor de reverie a zilelor trecute.

                                                                                         Mirela Drăgan

→ Maladia unei iubiri apuse *

Trecut-au zile, săptămâni

Şi duhu-ncet se stinge.

Nici ochii orbi, nici sufletul ce-mi plânge,

Nici amintirile ce azi apun în tihnă,

Nici ploaia de pe tristele morminte

Nu reuşesc să îţi mai aduc-aminte

De flacăra unei iubiri

Ce ieri ne purta suspinul

Pe aripile unui înger ce ne-a unit destinul.

 Nici roua de pe frunze

Nu poate stinge dorul unei iubiri infame,

O iubire purtată de norul trecător

Ce-şi are drept pecete un suprem amor.

Nici ploile de toamnă

Nu pot îndepărta tărâna regretelor târzii,

Lăsate pe un drum ce nu mai are capăt 

De ultimul meu vis, de ultima mea doamnă.

                                           

                                             Mirela Drăgan

 

→ Realitatea unui vis ( Sentimente alese )

  Când mi-e teamă că m-aş putea pierde în eternitatea obscură a unei alte lumi, mă ascund pătrunzând până-n abisul sufletului tău, căzând pradă mrejelor tale maladive.

   Mă sorbi printr-o sărutare dulce sub ploaia de petale albe. Mă dizolvi, reînviindu-mă precum florile primăvăratice pe ramurile sufletului tău, ramuri ce sunt pline de muguri care vor rodi iubire veşnică.

   Mi-ai distrus libertatea...sunt doar un vis care pluteşte în nopţile când norii cenuşii nu par a fi decât, pecetea unui suprem amor.

Mintea-mi cerne gânduri care mă istovesc până în măduva sentimentelor celor mai vulnerabile... nu vreau sa fiu doar norul fugar al unei primăveri trecătoare, nu vreau să pleci într-o altă călătorie în căutarea unui alt suflet. Iubeşte-mă pe mine... sunt cartea ta deschisă la cuprins... citeşte-mă! Sunt frânturi de versuri... compune-mă întru-un poem plin de rime, plin de dragoste pură! Sunt lumina eternă care-ţi va putea veghea drumurile vieţii din nopţile sumbre... nu mă stinge! Sunt îngerul supus la sânul iubirii ce nu-şi găseşte liniştea ... nu-mi tăia aripile pentru că voi cădea în groapa negrului păcat.

   Pe cărarea vieţii mele, mă însoţesc două lucruri care au pus bazele unui alt început: dragostea eternă şi ora morţii trupului meu. Vom fi doua trupuri înhumate-n ţărână, dar două suflete dintr-o eternitate doar a noastră. Călătoresc în ochii tăi, dorindu-mi să putem fi doi fluturi ce trăiesc doar două zile de vară. Două zile ar fi îndeajuns... le-am putea împleti cu un ocean de iubire, poate chiar mai multă decât într-o sută de ani.

   Au fost speranţe spulberate pentru ambele suflete, eternităţi ce nu au părut a fi decât clipe, însă cu toate acestea îngerii ne-au croit un singur drum pentru amândoi.

Hai să-l străbatem împreună!

                                                                                 

                                                                                       Mirela Drăgan