→ Suflet rănit

 În tristeţea timpurilor trecute, vioara-mi plânge.

Sunt un suflet rătăcit ce simte cum totul i se frânge.

Îmi dizolv tăcerea printr-o ultimă ţigară

Şi-mi ud ţărâna amintirilor cu o cafea amară.

Ce doruri şi dorinţe mai rătăcesc pe drumul vieţii mele?

Ce vise şi speranţe vor mai hoinări prin suflet în nopţile cu stele?

Câte  tristeţi cu umbra lor în urmă

Mă vor face să resimt cum visele uşor se curmă?

Câte furtuni şi cât potop să culeagă iubirea

Doar să-ţi îngenuncheze la picioare nemurirea?

Câte urlete de lupi să mai răsune

Doar să reînvie dragostea care astăzi apune?

Când auzi că vioara-mi plânge şi suspină

De ce nu-mi mângâi sufletul ştiind că nimeni nu m-alină?

Chiar nu observi cum deşertul îşi varsă în mine nisipul

Şi că nici ochii orbi nu mai au lacrimi să-mi umezească chipul?

Rămâi în urma timpurilor trecute

În mormântul de plumb cu amintirile iubirii mute.

Păşeşte vesel într-o altă viaţă

Şi fii soarele noii iubiri din fiecare dimineaţă.

                                                                                                 Mirela Drăgan