Văzduhul era dominat de umbra serii..
Florile de iasomie îmi îmbătau gândurile pierdute în liniștea serii cu mireasma lor ce părea a fi parfumul domnișoarei iubiri. Valsul licuricilor din grădina împodobită cu splendidele flori de mai anunțau sfârșitul amurgului. Trebuia să mă îndrept cu pași repezi către locul stabilit cu vreo douăzeci de zile în urmă.
Prin tăcerea nopții alergam desculță și cu sufletul împietrit din pricina gândurilor urmărite de umbra fricii de a nu fi acolo la timpul prestabilit. Prin acea avalanșă inefabilă de vise, am reușit să întrevăd portița pe unde te strecurai în fiecare vis. Era acoperita de jur împrejur cu ghirlande de flori albe, iar la capătul mânerului se afla atârnată o cheiță de care dădeam în fiecare noapte. Unde o puteam folosi ? Era o întrebare pe care i-o adresam conștienței și cărei nu-i putea găsi decât un răspuns vag.
Am pășit ca în fiecare seară de altfel, dincolo de ușa misterioasă. Simțeam cum speranțele de a te regăsi se pierdeau în abisul obscur al dorințelor moarte, însă tu erai acolo. Mă așteptai în ciuda imaturității mele și zugrăveai zidul unei iubiri în liniștea gândurilor și dorințelor tale. M-am apropiat de tine cu o oarecare reținere în pas, însă m-am trezit într-o fracțiune de secundă prizonieră la pieptul tău. Mi-ai cuprins obrajii în palme, iar cu buzele tale mi-ai copleșit setea deznădăjduită de doruri și dorințe infame. Mi-ai mângâiat chipul cu atingeri de copil și m-ai implorat să îți dezrobesc sufletul de frica de a mă iubi. În acel moment, prin avalanșa de cuvinte ai reușit să-mi șoptești: „ Cheia dezrobirii mele este în împuternicirea ta! ”
Mirela Drăgan
