Te-am căutat pe tine și nu erai decât un suflet rătăcit prin miile de vise. Umblai cu tălpile desculțe pe drumul brăzdat de cioburile vieții. Nu puteam să mă strecor în sufletul tău pentru a-ți vindeca rănile pentru că mă ciocneam numai de porți și ferestre închise. Erai enigma pe care o descoperisem cu mult timp în urmă, dar căreia nu-i puteam cerceta nici măcar un colț de suflet.
Simțeam uneori, cum deșerturile pline de agonie își vărsau nisipul până și în cel mai întunecat abis al sufletului meu. Parcă nimic nu putea să stingă dorurile efemere, doruri care astăzi păreau a fi ploi blânde de vară, iar mâine erau rafale de vânt și ploi reci.
Mi-am drămuit cu multă răbdare timpul în speranța că voi putea deschide acea portiță de intrare în sufletul tău, un loc unde era atât de greu de pătruns. Erau nopți când eram bântuită de amintirea ta, iar remușcările de conștiiță îmi alungau mai tot timpul somnul..nu puteam să mă gândesc la timpurile apuse, nu puteam să privesc cu alți ochi realitatea ci doar puteam să te visez și să te simt cum îmi curgeai prin vene precum râul ce-și are cursul prin albie. Mi te auzeam în vis șoptindu-mi cuvinte a căror sens era atât de greu de înțeles și care păreau a fi piesele lipsă din întregul puzzle.
Vreau să respir aerul dulce al răsuflării tale și să trăiesc conectată la arterele propriei tale inimi. Potolește-mi dorul revederii și vindecă-mi sufletul morbid...
Mirela Drăgan
