→ Despărţire..presărată de regrete!

 

       Ai plecat, m-ai părăsit, m-ai uitat, m-ai rănit , spune-mi ce mai urmează acum???
De ce ai plecat fără să te mai uiţi în urma ta? De ce ţi-ai părăsit cuibul unde am lipit încrederea, sinceritatea,  prietenia care a luat naştere în cel mai minunat lucru..iubirea..un diamant care trebuie şlefuit tot timpul pentru a-şi păstra mirifica strălucire. Chiar nu ai putut culege rodul iubirii? Chiar nu ai ştiut să pui preţ pe ceea ce ai  avut?
    Chiar crezi că dragostea este ca aerul, că o poţi găsi la orice pas, oriunde şi oricând?   Chiar vrei să te desparţi de tot ceea ce am clădit împreună..floarea iubirii noatre,căreia i-am adăugat în timp câte o petală care  acum zace într-un colţ, suspinând, regretând..
   Chiar trebuie să stau în nopţile pustii de vara, singur, trist,  să privesc stelele, luna şi să te caut, trăind cu speranţa că te voi găsi cândva?  Iar la venirea toamnei sufletul meu îşi va părăsi trupul lăsând în urmă doar amintirile care au fost cândva centrul universului iar luna şi stelele care ne-au luminat drumul până la vremea despărţirii acum s-au stins pe vecie .  De acum sunt singur, pustiu,  uitat într-un loc  nevăzut, necunoscut, de negăsit..oricât vei încerca să-mi dai de urmă, nu mă vei găsi pentru că luminiţa speranţei care a ars până acum s-a stins lăsând în sufletul meu întunericul care niciodata nu va mai putea fi ajutat să se transforme în lumina iubirii.

   E sigur..E posibil..că tu îţi vei găsi aleasa pe un tărâm al viselor şi al speranţei unde există viaţă veşnică şi bucuria întotdeuna va dăinui în sufletele voastre fiindcă eu, ranitul, am plecat spre locul care sper că-mi va  vindeca ceea ce tu n-ai putut face.
   Acum plec, nu privesc,  nu aud,  nu simt, nu respir ci doar gândesc cu inima, urcându-mă pe razele soarelui, urmând ca la venirea serii eu să te pot privi de acolo, de sus, foarte sus, de printre îngeri,veghindu-ţi fericirea pe care noi doi n-am putut s-o clădim! Acum simte, trăieşte, bucură-te şi apreciază ceea ce ai , pentru că apoi să nu pătrunzi în infinitul univers al întunericului, loc unde nu-i vei găsi capătul, rugându-mă atunci  să-ţi întind sfoara iubirii noastre care am împletit-o cu durere, suspin, trecând de obstacolele vieţii de tineri îndrăgostiţi,  pentru că eu atunci nu te voi putea simte, atinge şi nici nu-ţi voi putea lua toata suferinţa provocată chiar de tine, iubita mea.
   Acum e timpul despărţirii!!! Plec, plâng, suspin, cad, mă voi ridica dar nu pentru tine, iubirea mea!

                                                                 Mirela Drăgan