→ Între vise și amintiri *

 Visele de ieri

Întinși pe iarbă, ne peticeam unul celuilalt golurile trecerii timpului.

Ne hrăneam buzele flămânde de iubire cu săruturi sângerânde.

Îmi ascultai tăcut tremurul cărnii și goana nestăpânită a inimii

 pierzându-te și tu în cele din urmă într-un vals de atingeri

ce generau un dor de nemurire .

Spasmele trezirii și chinurile despărțirii erau cumplite.

Ne stingeam încet unul în brațele celuilalt

împărtășindu-ne aceeași boală a sufletului lipsită de remedii.

Amintirile de azi

V-a dezmembrat uitarea într-o pulbere de cioburi sumbre

ce s-a așternunt pierdută pe un ultim covor de vise.

A fost ultima făclie ce aprindea puținele speranțe

din neantul cel adânc și  însetat de parfumul ființei tale.

Acum, între frontiera dintre trecutul dominat de tulburarea dulce

și  prezentul ce n-a rămas decât un avid adânc

v-ați pecetluit  pe veșnicie voi,

nemuritoare gânduri.

                                                                                 

 

→ Stare reversibilă *

Troiene de iluzii se prăbușesc tumultos in abisurile tunebre,

amintirile bătrâne s-afundă în întunecatele găuri

plăsmuite de o iubire asemeni țigării trecătoare.

Toate aceste maladii nu par a fi decât
 o pulbere obscură

purtată de-un viitor ce va naște un prezent  

ascuns după carafe goale.

Trecutul înlocuiește subitele ore șterse

 de pe cadranul timpului  deplorabilei mele vieți.

În el nu pari că m-ai găsit cu adevărat,

ci te afișezi o curtezană rătăcită la curtea sufletului meu.

Îmi bântui prin infinite cugetări, căutând în mine firul vieții tale...
Dar pleci, pleci prin avalanșă de tăceri lăsând în mine
doar dune de tristeți.

                                                                                                            

  

→ Visul din ora de română

   

    Soarele își răsfângea reticent  razele pale prin fereastrele puțin întredeschise, ale încăperii brăzdate de tăceri scurte și nuanțe de opinie. Aerul primăverii pătrundea cu o tentă de melancolie și nostalgie în absentul copleșitor din orașul sufletului lui. Era ca o trepidație apăsătoare care reușea să-i transforme fiecare vis într-o pulbere de tristețe.

   Prin avalanșa de gânduri renăștea sfielnic amintirea ei, acea cheie de mister pe care o păstra ca pe o rezervă în cufărul său cu amintiri frumoase. În trupul său care uneori părea a fi inert, amintirea ei se strecura fără pic de reticență.

Și-o aducea aminte cum îi bătea de fiecare dată la poarta inimii lui, așteptând cu o oarecare emoție acea deschidere bruscă. Fiind regina trupului lui, ea pășea grațios și cu o oarecare nesiguranță, probabil din cauza aceleași frenezii ce era precum o apăsătoare anemie.

    Întotdeauna o visa ostatică pe o plaja știută doar de păsările stinghere. Vroia să îi creeze o ceremonie prin care o declara până la sfârșitul iubirii stăpâna ținutului. O visa întinsă sfios pe nisipul cald, aflată în bătaia luminii apusului cu veșmintele ușor răvășite de atingerile lui. Înconjurată de o multitudine de ghirlande, ea trebuia să accepte acea tăcere în schimbul acelor atingeri și priviri prodigioase. Valurile erau angajate în a le fi tutelă permanentă, fiind nevoite să le curețe  țărâna stărilor de nostalgie.

    Dragostea celor doi se dezlănțuia timid pe ținutul lor sub lumina plăpândă a lunii. Brațele lui o țineau captivă lăsând-o în unele momente fără suflare...îi șoptea fără întrerupere că de aici nu se pot zări acele avioane  care erau asemeni unor sclipiri pentru sufletelor lor din serile tunebroase de vară.

    Deodată, acea avalansă de visuri aprinse a devenit doar o pulbere din cauza clichetului de clopoțel ce prevestea pauza mare.

→ Oraș neliniștit *

Prin orașul sufletului la o oră târzie

Rătăcesc sinistru crize trupești și stări de amnezie.

O pulbere de melancolie parcă se așterne

Pe străzile pavate cu amintiri învechite și dureri eterne.

Din închisoarea sentimentelor a evadat fericirea

Cu scopul de a-și găsi refugiul în sufletul ce cunoaște iubirea.

Aleargă pe un drum brăzdat de umbre funebre,

Întâlnind doar clipele de vis ce au rămas celebre.

Solitudinea nutrește acum doar dorurile ce-s morbide,

Iar noaptea aruncă-n mine doar visele avide.

M-am luptat cu melancolia cu chin și înverșunare

Născându-se adânc în mine un dor de răzbunare.

→ Drumul către realitate...

   Toate lucrurile de pe această lume sunt întâmplătoare.  Unele se aștern pe cerul sufletului,  rămânând ca niște făclii ce luminează constant  pustiul rece unde au rămas înfipte adânc rădăcinile durerii.  Altele nu sunt decât eternități înșelătoare care pun stăpânire cu deplinătate pe sufletul dominat de o frenezie permanentă.

   Acest lucru a fost un mister nedeslușit care pentru a putea fi dezlegat de propria conștiință a fost necesară o singură experiență care în cele din urmă,  nu s-a dovedit a fi decât o luptă cu sentimentul de tristețe și nostalgie.

   Orice întâmplare indiferent că este urmată de senzații de beatitudine și abandon total ori că este însoțită de stări de melancolie nu trebuie regretată. Un alt început este o altă întâmplare imatură care devine o experiență profundă.

   Nicio certitudine dobândită în urma unui efort nu poate fi definitivă tocmai pentru că viața este precum un izvor de lucruri imprevizibile și aparențe iluzorii.

 

 

→ Amurgul unei seri de vară

  Ascultă și lasă avalanșa șoaptelor mele să-ți umble prin orașul sufletului tău. Privește pentru câteva clipe seninătatea lunii și lasă-te pradă mrejelor mele. Promit că nu te voi devora cu o sete incontrolabilă ci te voi soarbe sfielnic picătură cu picătură...

   Ne vom lăsa purtați de valul iubirii într-o seară liniștită de vară. Voi fi ostatică la pieptul tău până în zorii plăpânzi ai dimenții lăsându-te să te alinți cu părul meu răvășit de mângâierile tale tandre.

   Gustul buzelor tale asemeni cireșelor de mai îmi provoacă un nemilos fior intern care îmi umblă prin întreg trupul precum un râu care trece constant prin albie. Printr-o singură sărutare  se topesc o multitudine de stări maladive care sunt precum iceberg-urile plutitoare pe marea durerii.

   Câtă dragote se ascunde în două trupuri și cât dor zace în abisurile sufletelor noastre?! Câte visuri se nasc din iubire și câte fiare ale suferinței ne imploră să le oferim iubire?!

   Acum, închide ochii si imaginează-ți că sunt lângă tine...lasă-te purtat de avalanșa amintirilor si dă-mi voie să pătrund adânc în inima ta pe o portiță pe unde doar eu am voie să mă strecor. Lasă-te condus de umbra serii și caută-mă printre vise...

                                                                                                          Mirela Drăgan

→ Simțăminte tulburătoare

     Singurătatea din nopțile sumbre și reci provoacă cel mai înverșunat război în subconștientul maladiv.  Lacrimile de dor se preling în întreg trupul provocând un fior intratabil care reușește să zguduie impetuos stâlpul iubirii adoleșcentine. Îmi simt sufletul precum o casă bântuită de fantomele timpurilor trecute, ale cărei ferestre sunt închise. Prin camerele lăuntrice rătăcesc tulburător visurile îmbătrânite alertându-mi sufletul de pericolul unei imprevizibile despărțiri. 

     Clipa de reverie se apropie cu pași mărunți alungând acea  insomnie a trupului bolnav de simțăminte avide. Încercarea de a te revedea, îmi reînvie dorința de a te culege de printre avalanșa de vise pentru că știu că ești sufletul rătăcit, a cărui destinație este inima mea. Știi, te poți declara oficial un călător care hoinărește continuu prin orașul sufletului meu..

     O multitudine de gânduri care ne unesc, mii de speranțe care sunt precum focul care mocnește constant contribuie la realizarea filmului poveștii noastre. În momentul în care sfârșitul ne va prinde în ghiarele sale adu-ți aminte să dai „ Replay „ pentru a lăsa povestea să-ți treacă prin filtrul sensibilității pentru ultima oară.

                                                                                                     Mirela Drăgan

→ Dor de revedere... *

Absența ta naște în mine un dor de revedere

Care îmi sfâșie întreg trupul precum o haită de hiene.

S-au prăbușit adânc în mine amintiri de la belvedere

Ce-mi  tresaltă tumultuos sângele prin vene.

Prin fiecare colț de suflet răsună covârșitor glasul durerii

Îmbolnăvindu-mi întreg trupul cu stări de agonie.

Aștept clipele de poveste ce se vor pierde  în brațele primăverii

Pentru a împrăștia cenușa speranțelor avide departe de tărâmul armoniei.

Vei  fi valul domol care-mi va curăța stânca iubirii de praful întristării,

Iar în adâncul iubiri noastre vor înflori speranțele și clipele de vis.

Voi  fi veșmântul cald al sufletului tău care te va proteja de tremurul uitării,

Iar revederea noastră va împrăștia durerea în cel mai întunecat și adânc abis.

                                                                           Mirela Drăgan   

→ Visul unor copii

    O pală puțin răcoroasă de vânt se strecura sfios prin crăpătura ferestrei  întredeschise, mângâindu-le  trupurile ușor dezgolite ale  tinerilor aflați încă  sub tutela inocenței.  Razele îndrăznețe ale soarelui se năpădeau, inundând totul în jur cu lumina lor sfielnică. Așternuturile de culoarea zăpezii alunecau puțin câte puțin pe podeaua brăzdată de o multitudine de petale roșii. În acea încăpere se simțea aerul naivității și dragostei aprinse care le îmbălsăma gândurile rătăcite cu visuri inefabile. El o privea cu o candoarea nemaiîntâlnită în timp ce ea era pierdută într-o lume de reverie. Buzele lui îi atingeau ușor chipul simțindu-i astfel mireasma pielii și dulcea sa răsuflare.  Își dorea să o răpească de printre vise și să-i simtă din nou sfioasa mângâiere a mâinilor ei atât de fragile.

     Deodată, o cuprinsese năvalnic  la pieptul său, turtindu-i gura cu buzele lui suferinde de o sete neconcepută.  Din acel moment, visul ei fusese spulberat devenind un imens pustiu brăzdat de doruri necontrolate. Candoarea afișată  în ochii ei plăpânzi era precum cuprinsul unei cărți care reușea să îi trezească din nou acel șuvoi de sentimente romantice.

      Soarele se îndepărtase demult de răscrucile cerului, însă adierea fierbinte a  vântului încă domina văzduhul. În grădină sub ploaia petalelor de cireș, cei doi așteptau  să tresară un nou apus de soare.

                                                                                                                 Mirela Drăgan

→ Întârziere...

 

Atunci...

   Eram marea așternută peste ținutul pustiu al sufletului tău. Ocupam golurile singurătății situate în abisurile tale lăuntrice. Îți hrăneam floarea fericirii cu seva din adâncul mării. Valurile mele încercau să te curețe de petele amintirilor care se infiltraseră pe fiecare compartiment al sufletul tău. Apa mării mele îți uda nisipul fierbinte al resentimentelor tale lăsându-l imaculat pentru o lungă perioadă de timp. Acalmia valurilor te purta departe de groapa visurilor moarte, călăuzindu-te către un nou drum al speranței, drumul iubirii.

Acum...

    Mi-am dat seama că ai fost doar un simplu turist aflat într-o croazieră temporară.  Te-ai îmbarcat la bordul unei alte nave lăsând pe moment toate amintirile în brațele trecutului. De-a lungul călătoriei, îți plăcea să cauți cu privirea răscrucile cerului, rămânând mângâiat de o dulce tulburare a vremurilor apuse.      

    Pe măsură ce înaintai, conștientizai că lanțul amintirilor era strâns legat de sufletul tău și nu fusese uitat pe nisipul răvășit de tornada chinurilor aspre din urma plecării tale. Gânduri inefabile îți năpădeau conștiința și te determinau să te reîntorci în același loc de unde ai plecat grăbit, însă apa mării mele se dezlănțuia , izbindu-și impetuos valurile de stâncile amintirilor. Dorința de a-ți regăsi cheia dezrobirii sufletului tău maladiv te subjuga constant de la o vreme  și îți dicta autoritar că trebuie să revii în același loc de unde ai plecat atât de impasibil.

   După o luptă crâncenă dată în subconștientul tău cu deplorabile mustrări de conștiință, te-ai hotărât să te reîntorci pentru a resimți valurile calde ale mării.

   Când aproape să ajungi lângă nisipul cald de odinioară, ai zărit pe cineva scăldându-se în valurile fericirii.  Acesta nu era  un vizitator aflat într-o călătorie temporară, ci era persoana care reușise să potolească furtuna din urma plecării tale...

                                                                                                    Mirela Drăgan 

→ Rugă adresată Ție *

Alergăm desculți pe cioburile negrului păcat,

Însă trupul nu simte durerea pentru că sufletul a fost demult furat.

Umbrele negre, ispite și patimi avide

S-au instaurat insidios în ale noastre suflete morbide.

Dezrobește-ne Doamne de sclavia gândurilor rele

Pentru că ne-au îmbolnăvit sufletele cu păcatele grele!

Nu mai apare falnicul soare pe drumul brăzdat de căințe aprinse

Ci plouă impetuos peste amintirile ce aparțin unor timpuri apuse.

Dizolvă Tu, Doamne, trufia gândurilor întunecate

Și reînvie sufletele spânzurate de nemiloasele păcate!

Nu putem găsi fără Tine elixirul tămăduirii și credinței curate

Fiindcă ne-am alungat malițios până și ultimul frate.

Iartă-ne Doamne și iubește-ne iară,

Salvându-ne dreapta credință din ghearele nimicitoarei fiare!

Pictează-ne sufletul în culorile vieții de înger

Și înseninează-ne cerul lăsându-l fără ploaie și fulger.

                                                                                                         Mirela Drăgan

→ Visul de după amurg

  

   Văzduhul era dominat de umbra serii..

Florile de iasomie îmi îmbătau gândurile pierdute în liniștea serii cu mireasma lor ce părea a fi parfumul domnișoarei iubiri. Valsul licuricilor din grădina împodobită cu splendidele flori de mai anunțau sfârșitul amurgului. Trebuia să mă îndrept cu pași repezi către locul stabilit cu vreo douăzeci de zile în urmă.

Prin tăcerea nopții alergam desculță și cu sufletul împietrit din pricina gândurilor urmărite de umbra fricii de a nu fi acolo la timpul prestabilit. Prin acea avalanșă inefabilă de vise, am reușit să întrevăd  portița pe unde te strecurai în fiecare vis. Era acoperita de jur împrejur cu ghirlande de flori albe, iar la capătul mânerului se afla atârnată o cheiță de care dădeam în fiecare noapte. Unde o puteam folosi ? Era o întrebare pe care i-o adresam conștienței și cărei nu-i putea găsi decât un răspuns vag.

    Am pășit ca în fiecare seară de altfel, dincolo de ușa misterioasă. Simțeam cum speranțele de a te regăsi se pierdeau în abisul obscur al dorințelor moarte, însă tu erai acolo. Mă așteptai în ciuda imaturității mele și zugrăveai zidul unei iubiri în liniștea gândurilor și dorințelor tale. M-am apropiat de tine cu o oarecare reținere în pas, însă m-am trezit într-o fracțiune de secundă prizonieră la pieptul tău. Mi-ai cuprins obrajii în palme, iar cu buzele tale mi-ai copleșit setea deznădăjduită de doruri și dorințe infame. Mi-ai mângâiat chipul cu atingeri de copil și m-ai implorat să îți dezrobesc sufletul de frica de a mă iubi. În acel moment, prin avalanșa de cuvinte ai reușit să-mi șoptești: „ Cheia dezrobirii mele este în împuternicirea ta! ”

                                                                                                                 Mirela Drăgan

→ Dorințe de luna mai *

Ploaie de petale albe și miros de iasomie,

Firimituri de polen scuturate-n floarea fericirii

Mi-au împrăștiat cenușa  visurilor moarte și stărilor de agonie

Pe stâncile izbite de valurile tumultuoase ale muririi.

M-ai adunat cu trup și suflet din coșmarul vremurilor trecute

Eliberându-mă de speranțe și gânduri ce mă conduceau către nicăieri.

Sunt îngerul cu aripile căzute aflat în așteptarea unei alte primăveri

Ce te așteaptă aici, pe firul ierbii în nopțile tăcute...

Hai, vino  suflet rătăcit și aprinde-mi flacără reînvierii

Pentru că sufletul îmi e morbid, iar inima-mi este atât de chinuită.

Stinge-mi c-o sărutare buzele cuprinse de setea deznădjduită

Și lasă-mă apoi, măcar pentru câte clipe sub tutela primăverii.

                                                                                                             Mirela Drăgan

→ Dorință

    Te-am căutat pe tine și nu erai decât un suflet rătăcit prin miile de vise. Umblai cu  tălpile desculțe pe drumul brăzdat de cioburile vieții.  Nu puteam să mă strecor  în sufletul tău pentru a-ți vindeca rănile pentru că mă ciocneam numai de porți și ferestre închise. Erai enigma pe care o descoperisem cu mult timp în urmă, dar căreia nu-i puteam cerceta nici măcar un colț de suflet.

    Simțeam uneori, cum deșerturile pline de agonie își vărsau nisipul până și în cel mai întunecat abis al sufletului meu. Parcă nimic nu putea să stingă dorurile efemere, doruri care astăzi păreau a fi ploi blânde de vară, iar mâine erau rafale de vânt și ploi reci.

   Mi-am drămuit cu multă răbdare timpul  în speranța că voi putea deschide acea portiță de intrare în sufletul tău, un loc unde era atât de greu de pătruns. Erau nopți când eram bântuită de amintirea ta, iar remușcările de conștiiță îmi alungau mai tot timpul somnul..nu puteam să mă gândesc la timpurile apuse, nu puteam să privesc cu alți ochi realitatea ci doar puteam să te visez și să te simt cum îmi curgeai prin vene precum râul ce-și are cursul prin albie. Mi te auzeam în vis șoptindu-mi cuvinte a căror sens era atât de greu de înțeles și care păreau a fi  piesele lipsă din întregul puzzle.

     Vreau să respir aerul dulce al răsuflării tale și să trăiesc conectată la arterele propriei tale inimi. Potolește-mi dorul revederii și vindecă-mi sufletul morbid...

                                                                                         Mirela Drăgan

→ Cântecul viorii *

 

M-au prins cu lanțuri căințele târzii

De stâlpul amintirilor de odinioară.

S-aud versurile frânte ale ultimelor poezii

Ce și-au avut drept muză, o tânără fecioară.

Răsună trist vioara în închisoarea mea,

Rămasă prăfuită de doruri și amintiri.

Ea tot suspină neîncetat și spune că ar vrea

Să cânte strofele ce aparțin celei din urmă iubiri.

Respiră tu, iubire, aerului chemării mele

Și lasă-mă să-ți fiu înger în altarul fericirii tale.

Chiar de au aruncat cu pietre-n mine doruri efemere

Eu te-am așteptat și te aștept să îmi apari în cale.

Vioara vrea să-i vindeci corzile frânte cu ale tale săruturi

Doar ca să-ți poată fredona din nou cântările fericirii.

De tu nu vii, eu mă voi stinge alături de efemerii fluturi

Pentru că-mi lipsește-o coardă, o coarda a iubirii.

                                                                                     Mirela Drăgan

                       

→ Suflet rătăcit în ploaie *

Toți aștrii cerești îți plâng iubirea,
Sărman suflet de la răscruce de drum.
Picăturile de ploaie ți-ar spăla amintirea,
Dar sufletul deja plânge udându-ți deșertul de scrum.

Nu-i ploaie de petale albe, sunt lacrimi cerești
Închinate celui pe care și astăzi îl mai iubești.
Nu-i simfonia păsărilor din grădina de vis
Ci sunt stropii de ploaie ce ți se pierd în abis.

Te-aud răcnind, căzută în ploaie:
” De ce îmi esti tu deșertul fără viață oare?
De ce adun în mine tot nisipul resentimentelor tale
Și caut până și-n nopțile cu ploaie o altă cale? ”

A plâns acest suflet, și a fost furtună,
Însă tristețea timpurilor trecute n-a vrut să mai apună.

Atâtea dureri de suflet pe care nimeni n-a putut să i le-aline
I-au lăsat în urmă, doar amintiri și triste ruine!

                                                                    Mirela Drăgan

→ Dragoste şi după ...

→ Suflet rănit

 În tristeţea timpurilor trecute, vioara-mi plânge.

Sunt un suflet rătăcit ce simte cum totul i se frânge.

Îmi dizolv tăcerea printr-o ultimă ţigară

Şi-mi ud ţărâna amintirilor cu o cafea amară.

Ce doruri şi dorinţe mai rătăcesc pe drumul vieţii mele?

Ce vise şi speranţe vor mai hoinări prin suflet în nopţile cu stele?

Câte  tristeţi cu umbra lor în urmă

Mă vor face să resimt cum visele uşor se curmă?

Câte furtuni şi cât potop să culeagă iubirea

Doar să-ţi îngenuncheze la picioare nemurirea?

Câte urlete de lupi să mai răsune

Doar să reînvie dragostea care astăzi apune?

Când auzi că vioara-mi plânge şi suspină

De ce nu-mi mângâi sufletul ştiind că nimeni nu m-alină?

Chiar nu observi cum deşertul îşi varsă în mine nisipul

Şi că nici ochii orbi nu mai au lacrimi să-mi umezească chipul?

Rămâi în urma timpurilor trecute

În mormântul de plumb cu amintirile iubirii mute.

Păşeşte vesel într-o altă viaţă

Şi fii soarele noii iubiri din fiecare dimineaţă.

                                                                                                 Mirela Drăgan