Sunt o naufragiată pe insula fără nume. Supravieţuiesc datorită amintirilor pe care le aştern pe o hârtie strecurată într-o sticlă veche. Aştept acea zi când o voi putea arunca în marea speranţei, tocmai pentru a elibera toate umbrele care bântuie apăsător prezentul.
Încerc să echivalez imaginea chipului tău care se reflectă în albastrul mării, cu prima făclie apărută pe cerul unei nopţi petrecute lângă malul mării. Zâmbetul tău îl egalez cu primul surâs al soarelui pe oglinda cerească în dimineţile senine de vară. Lacrima ta o prevăd ca fiind o picătură de rouă, aşternută pe acel chip parcă pictat de îngeri.
Solitudinea din jur e puternic de dureroasă, tocmai de aceea m-am împrietenit cu stelele. Le privesc în fiecare seară când simt că sufletul pătrunde în închisoarea vieţii bântuită de întunericul unui trecut morbid.
Privesc la fiecare asfinţit acalmia valurilor, aşteptând nerăbdătoare corespondenţa iubirii, cu toate că niciodată nu primesc nici un răvaş. Insă cu toate acestea nu mi-am pierdut speranţa şi aştept momentul potrivit pentru a-mi putea denumi insula fără nume.
Mirela Drăgan
4 comentarii:
Frumos! Mi-a placut...
Fumos articolul iar pozele cu tine si mai frumoase intregesc tabloul de minune ;)
Îţi mulţumesc din suflet atât pentru părere cât şi pentru faptul că ţi-ai aruncat o privire asupra blogului meu. :)
Multe "începuturi timide" se nasc poate după o suferință, o grea încercare sau un dor după un trecut ce a părut frumos. Eset poate, un fel de a trece mai ușor spre un viitor necunoscut și o încercare timidă de a regăsi speranța... Din acestea se nasc aglomerări de cuvinte, amestecate cu nostalgie și speranță, doruri și iubiri ce o să vină, căutări... Mult succes!
Trimiteți un comentariu