→ Poemul amintirii*

Te afli-acum foarte departe

Şi simţi cum lacrima de dor îţi curge pe sub pleoape.

Ai rupe nouri-negriţi de durere şi de jale

Doar să-mi mai vezi o data ochii şi să mă ai iarăşi aproape.         

Ai vrea să vin la tine

Doar să-i sting flacăra de dor, sufletului şi amintirii tale triste.

Ai fugi peste oceane şi-ai culege întreg praful de pe stele

Doar s-acoperi groapa negrului păcat şi-a inimii iluzioniste.

Ai căuta şi-n sumbra noapte

Urmele de paşi grăbiţi şi stropii lacrimilor mele chinuite.

Ţi-ai cultiva pe sufletul amăgitor, doar zâmbet şi speranţă

Şi-ai face din nou acele lucruri ce pot fi acum doar amintite.

Îţi aduci şi-acum aminte

De cuvintele-mbătate-n numai miere şi iubire,

De lumina Lui ce ne veghea mereu de roua întristării,

De clipele ce-acum tânjesc şi plâng după robire.

Pleci capul spre podeaua rece

Şi simţi cum viforul grăbit al sorţii îţi trece pe sub gene.

Te simţi singur şi uitat în propriile-ţi slăbiciuni,

Iar dorul şi suferinţa trec prin viaţa ta alene.

                                                                           Mirela Drăgan

             

                                              

→ Ploaie de sentimente *

 

Luminile deja s-au stins, iar perdeaua-i trasă.

M-ascund în spatele cortinei ce ne-apăra cândva iubirea,

Dar totul e scăldat în lacrimi şi văd doar amintirea

Ce stă stingheră într-un colţ uitată.

Îmi simt pe buzele uscate, cel din urmă sărut,

Cea din urmă amintire ce sufletul încet mi l-a ucis.

Încerc să caut şi să găsesc portiţa tainicului-ascunziş

Unde iubirea-i prizoniera crudului destin.

Mi-e dor să merg la pas cu tine şi să te ţin de mână,

Să trecem prin furtuna vieţii veşnic împreună,

Să cutreierăm lumea şi să culegem dragostea nebună

Ce se află ascunsă în colţurile-ndepărtate.

Mă rezem de braţul speranţei, dar pleacă fără urmă.

Îmi număr lacrimile de dor şi simt cum totul uşor se stinge,

Auzindu-ţi vocea tristă şi sufletul cum plânge

După clipele frumoase plecate pe vecie.

                                                  Mirela Drăgan

 

 

→ Suflet răscolit *

                                             

Rămân cu gândul iar departe, la fereastra casei

Încercând cu mii de forţe să-mi îngrop iubirea.

Dar totul e atât de greu şi plouă pe sub ploape,

Încât sufletul rămâne doar cu amintirea.

Mi-e dor de-acele zile ce repede s-au scurs,

De-acele clipe inedite plecate-acum cu paşi grăbiţi,

De serile calde de vară când mă duceai departe

Şi-alergam uitând de viaţa, cu paşi de-ndrăgostiţi.

De ce viaţa este dură şi sufletul meu zace?

De ce, când vreau să-ţi spun iubirea

Cuvintele mă părăsesc şi fug de mine-aievea,

Iar eu rămân mereu să-ţi caut ochii şi să-ţi găsesc privirea?

Răscolirile m-apasă şi sufletul e trist

Că toate au venit frumos şi m-au lăsat uitată.

Acum, totu-i scufundat, în efemera noapte,

Iar balada iubirii noastre de îngeri e cântată.

                                                                   Mirela Drăgan

                 

           

→ De n-ai fi fost tu, Iubire...*

De n-ai fi fost tu, Iubire,

Teii şi salcâmii n-ar mai înflori,

Zâmbetul şi fericirea n-ar învinge-n veci orbirea

Ce s-aşterne liniştită pe al nostru suflet gol.

De n-ai fi fost tu, Iubire,

N-ar mai fi zbor de fluturi albi,

Amintirile cu greu clădite, ar fi prizonierele robiei

Pe veci închise-n sumbrul univers.

De n-ai fi fost tu, Iubire,

Cerul n-ar mai fi brăzdat de stele,

Oceanul de lacrimi ar fi o împodobire

Pentru inima tăcută, pentru sufletul pustiu.

De n-ai fi fost tu, Iubire,

Lacrima n-ar fi frumoasă,

Visele-ar fi rapite de o veşnic-adormire,

De-ntregi nouri trecători.

De n-ai fi fost tu, Iubire,

Corul de îngeri pururi s-ar stinge,

Luna n-ar mai veghea tărâmul

Şi valsul florilor în noapte.

  
                                          Mirela Drăgan