Un sfârşit al unui alt început..
„ Ascultă...sunt stropii de ploaie care cad pe pământ. E un dar al îngerilor care prevesteşte finalul unui alt început. Nu pot distinge dacă lacrimile lor sunt închinate mie sau ţie pentru că acum totul pare a fi o luptă care a luat sfârşit, un război pe care niciunul dintre noi nu l-a putut câştiga. ”
„ Ascultă...sunt stropii de ploaie care se izbesc cu atâta durere de pământ.
În spatele cortinei cereşti un lamentabil trâmbiţat răsună. Îngerii plâng la priveghiul iubirii noastre. Se aude clopotul care izbeşte puternic teaca, închinând un ultim omagiu dragostei care mi-a putut reînvia cândva copilul din mine. O iubire care într-un final va sfârşi îngroptă alături de umbrele care vor bântui apăsător prezentul.
Spune-mi, de ce vrei să fii ultimul meu sfârşit, de ce vrei să aduci moartea în sufletul meu? ”
Ploaia îţi spăla urmele de lacrimi, însă rănile deveneau din ce în ce mai adânci.
„ Moarte..pare a fi cuvântul care delimitează începutul de sfârşit, pare a fi cuvântul cel mai trist pe care trebuie să-l accepţi. Ai un sfârşit ca fiecare..dar vreau să te acomodezi cu ideea că nu eu sunt ultimul tău sfârşit.
Am fost la ultimul tău concert care pe moment părea a fi la fel cum ai spus şi tu, ultimul sfârşit, dar a trebuit să mă conformez cu idee că niciodată nu voi putea fi lângă tine. Am vrut să te văd doar pentru câteva minute, însă o forţă îmi dicta autoritar să rămân pentru că putea fi ultima dată când te mai puteam privi.
Ştii ce? Îmi venea să las totul în urmă, să nu mai ţin cont de nimic şi să te duc undeva unde poţi scăpa de toate reţinerile, de orice remuşcare de conştiinţă, de frica care se ascunde în tine. Dar era o iluzie prostească, era încă un lucru imposibil....”
„ Nu mă lăsa singur! Inima te roagă, îi e teamă să rămână din nou solitară printre umbrele trecutului, îi e teamă să fie din nou bântuită de amintirea ta. ”
O amintire vie vei rămâne
Printre umbrele tristului trecut.
Vei fi o tristă baladă a sufletului mort, tăcut
Şi-un vis etern printre miile de stele.
De ce pleci capul când ştii că te iubesc?
Nu sunt acum decât o mediocră simfonie,
Un vis care m-a dus de la extaz la agonie?
Cu toate că îmi pare rău şi mi se rupe inima în două
Dar trebuie să-ţi mărturisesc
Că încă te iubesc...
Concluzie: Viaţa e un război, o luptă continuă cu noi înşine. Trăim cronometraţi de ceasul vieţii şi urmăm fiecare dintre noi un drum. Ne vom întâlni cu iubirea, iar la un moment dat ne vom dori o persoană. În momentul în care devenim stăpăni pe situaţie rămânem dominaţi de o forţă care ne determină să obţinem de fiecare dată mai mult până într-un final când nu rămânem nici cu ce am avut. De ce? Din cauza egocentrismului ce se află în fiecare.
Viaţa nu are nici o noimă dacă nu iubim. Rămâne într-un decor alb negru şi lipsită de farmec.
FINAL!
Mirela Drăgan
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu