→ Colecţionarul de suflete ( Partea I )

  Poveste de început...

  La masa de lângă fereastră priveşti îndelung cărarea pustie..acea cărare pe care  în fiecare seară conduceai o altă femeie. Lacrimile îţi curg alene pe sub pleoape, iar sufletul tău strigă, strigă de durere şi singurătate. Scrii, dar nici tu nu prea eşti conştient ce. De la o singură privire fugitiva, pare a fi poemul primei tale iubiri.

   Ai rămas singur! Din toate femeile pe care le-ai lăsat să-ţi urce etajului cel mai intim al camerei tale lăuntrice, toate au plecat. Le-ai avut pe toate, însă într-un final toate au fugit de tine. Au fugit cu capul plecat de jenă. De fapt, nu au plecat ruşinate pentru că ţi-au trecut prin patul îmbrăcat în veşmintele albe, fluturate de adierea rece a aerului ce se strecura prin ferestrele larg deschise, ci pentru că nu au putut schimba fiinţa perfidă ce se ascundea atât de bine.

   Erau amăgite de cât de mult au putut să te iubească, de cât de mult au crezut în acel chip aparent copil, de cât de mult le-ai putut minţi. Râdeai ca un tembel când le vedeai că te părăsesc, când vedeai că toate procedeau la fel : lăsau lacrimile în urmă şi plecau fără să ţină cont de raţiune.     

    Erai ca o pană de scris care avea nevoie mereu de o cerneală de calitate. Îţi alegeai femeile cu grijă, iar când dorinţa şi setea pătimaşă de iubire se stingea, căutai alta, alta până la ultima.

   Îţi închideai ferestrele sufletului şi le trăgeai draperia, iar apoi plecai. Plecai să-ţi cauţi aventura de peste noapte pentru că minutele treceau atât de greu singur.  Le puteai citi atât de uşor gândurile şi le priveai ochii cu o candoare atât de înşelătoare. Le spuneai lucruri atât de triste şi prefăcute care le determinau să verse lacrimi, lacrimi care se transformau în iubire.  Aceiaşi paşi, acelaşi plan de atac de fiecare data, iar mai apoi îţi cădeau la picioare. Era atât de umil pentru ele, dar atât de satisfăcător pentru tine. Le aduceai acasă şi le îmbătai cu un singur sărut, iar apoi ţi se serveau de-a gata. Până aici mergea planul tău de atac, pentru că mai apoi ele constituiau întreag scenariul.

   Erai un colecţionar de aventuri şi chiar tu erai şi regizorul. Fiecare noapte, constituia o altă poveste cu un final dramatic.

   Da! Asta obişnuiai să faci. Să cucereşti, să ispiteşti, să-ţi faci propria armă de atac, iar apoi restul să vină de la sine.

   Ce iubeai de fapt? O iluzie? O lacrimă a fiecărei femei? O plecare fugitivă în zorii dimineţii? O aventură de-o singură noapte?

  Fii serios, erai cea mai slabă fiinţă. Te ascundeai în spatele trupurilor goale a femeilor vrăjite de farmecul tău morbid. Erai un fulg care se îndrepta în funcţie de adierea vântului. Te lăsai pradă propriilor tale sentimente slabe, erai un neputincios ascuns în spatele cortinei propriei tale scene de teatru.

                                                                      VA URMA! 

                                                                                                       Mirela Drăgan