→ Mi-e dor din nou *

Mi-e dor din nou

Să simt mireasma florilor de tei

Şi să-mi citeşti povestea vieţii

Din cartea deschisă la cuprins a ochilor mei.

Mi-e dor din nou

De întâlnirile cu tine în solitara cabană

Şi chiar de dorinţele şi nestăpânirile infame

Ce-mi reflectau un aer maliţios de curtezană.

Mi-e dor din nou

De izvorul de lumină şi de cărarea vieţii

Pe care alergam desculţă

În zorii minunaţi ai dimineţii.

Mi-e dor din nou

De iubirea-njunghiată de hazardul cel morbid

Şi de gândurile bune înzestrate cu har sfânt.

Dar totul e un vis amăgitor al cugetului trist, avid.

                                            Mirela Drăgan

→ Fior intern

   Soarele ajunsese să spulbere până şi visele stinghere, iar cerul nu mai era la fel de împodobit de luminile vegherii.

   Flacăra lumânării pâlpâia aproape gata să se stingă, iar singurătatea rodea din nou în suflet dorul de reverie. Minutele începeau să mi se pară ani care mă îmbătrâneau, cu toate că păream atât de tânără. Un tremur adânc şi o dorinţă morbidă stârnea un alt război cu amintirile din ceasul când cuprindeam amândoi lumea doar cu un sărut pătimaş.

  Ajungeam să cred că mă confruntam în fiecare zi cu vise neştiute de nimeni, cu gânduri maladive a căror leac niciodată nu l-am putut găsi, dar rău era că trăiam în fiecare zi clipa plecării tale.

 În întreg corpul răsunau aceleaşi cuvinte sumare care îmi îmbracau sufletul în neputinţă şi dor „ Ai fost o stea a cărei lumină nu a aprins în mine decât focuri care nici astăzi nu s-au putut stinge...” .  

  Mă plimb acum printre rândurile  „ scrisorii de adio ” care sper să rămână doar ca o taină uitată şi îmi dau seama că de fapt, sufletul suspină printre tăceri şi scrie romanul unei vieţi pierdute prin lumea unei iluzii înşelătoare.

                                                                           Mirela Drăgan 

→ O apariţie neaşteptată *

Eram un actor care îşi juca liniştit

rolul pe şcena teatrului vieţii.

Mă aflam printre duşmanii cei mai de temut

cu care mă confruntam pe-ntreg scenariul,

timpul şi lamentabilul final.

Totul se repata de fiecare dată...

 aceeaşi piesă cu aceiaşi actori notorii.

Monotonia se instalase în fiecare replică, astfel încât,

destinul, un bun regizor al vieţii, mi te-a transformat

dintr-o iluzie, într-o neprevăzută realitate.

Te priveam parcă, pierdut în acel albastrul al ochilor

şi mi te imaginam regina veşniciei.

Printre miile de cugetări morbide, se strecura parcă

un gând pe care îmi venea greu să-l accept..

acela că, erai mult căutatul elixir.

Timpul, odată ce a început să-şi intensifice rolul,

mi te-a dăruit ca fiind elibarearea

din temniţa viselor muribunde .

După ceva timp, ai reuşit să-mi deschizi şi o a doua portiţa,

a inimii, acaparându-mi astfel, întreg corpul.

       

                                      Mirela Drăgan

   

→ Călătorie imprevizibilă *

Timpul îmi picta viaţa într-un deplorabil moment

de singurătate.

Amintirile dădeau startul unei noi lupte

cu sărmana conştiinţă, conştiinţă ce era

rătăcită printre visele maladive a realităţii de azi.

Privirea era pierdută printre urmele haotice a durerosului

trecut.

Trupu-mi tremură de dor, iar lacrima se prelinge

ca un strop de rouă pe o frunză fragedă.

Copilul din mine plânge, alergă neputincios

prin avalanşa de vise.

Se loveşte zguduitor de umbrele trecutului,

rămânând rănit de cât de dureros poate fi

prezentul.

Într-un final, mă ciocnesc de iubire şi îi

deschid fereastra către suflet.

A păşit graţioasă până-n camera mea lăuntrică,

de unde n-a mai ieşit nici până azi.

Mi-a împrăştiat în tot corpul

otrava dorinţei morbinde, oferindu-mi un singur leac..

Tu!

                                          Mirela Drăgan

    

→ Un cuvânt..IUBIRE(Pentru Oana >:d< )

M-ai scris în poeme mii

Şi m-ai citit printre făclii.

Te-am desenat cu creioane colorate

În doua cuvinte veşnic fermecate.

Ne-am aşternut iubirea pe două portative

Din vreo câteva simple motive.

Te-am îmbătat cu-acele cuvinte calde

Ce ai simţit cum inima ţi-o arde.

Tu ai fost iad, eu ţi-am fost rai

Mereu al sufletului tău crai.

M-ai cuprins, te-am sărutat

M-ai acuzat, te-am contestat.

Ah, iubirea mă omoară,

Dar nu e decât o minunată comoară.

Un buchet al florilor de vară

Ce nu-s decât pentru a mea domnişoară.

I le voi dărui astăzi la amiză

Doar ca să-i văd ochii cum îi scânteiază.

Am s-o sărut fie că n-o vrea,

Dar sunt sigur că va fi veşnic a mea.

Îmi e dor, dar ştiu că mă iubeşte,

Iar când o iau în braţe mereu ea îmi zâmbeşte.

Niciodată n-am s-o părăsesc

Pentru că mereu am s-o iubesc!

Totul a început asemeni unei poveşti de basm...

Ea...o fire atât de firavă şi vulnerabilă, un fulg neatins, rătăcit printre umbrele realităţii.

Erau zile când vorbea cu stelele, le ruga să i te trimită în cale, tocmai pentru a nu fi singură, pentru a te avea mereu aproape în momentul în care viaţa îi dădea cu piciorul. Voia să-ţi lipescă sufletul de-al ei, să-ţi croiască inima cu fire de iubire şi să-ţi dăruiescă aripile ei pentru a zbura până la îngeri şi înapoi. Erai visul ei din fiecare noapte, un vis pe care mi-l povestea în fiecare zi.

Iată cum suna :

  „ Soarele apunea pentru mine, întotdeuna la aceeaşi oră. Rămâneam speriată că voi întarzia la întâlnirea din visul nostru. Mă pregăteam cu câteva ore înainte de a te întâlni. Număram secundele care trecuseră şi le aşteptam pe cele care urmau să apară.

  Eram emoţionată, iar sufletu-mi tremura din cauza fricii de a nu te mai vedea niciodată. Mă mulţumeam să fii doar o fantezie care făcea parte din realitatea mea, o stea la care niciodată nu puteam ajunge, un nor fugar dintr-un vis rătăcit.

  Mergeam  pierdută prin locuri pe care nu le mai văzusem niciodată, te căutam cu privirea peste tot, iar sufletul rămânea lovit de un gând năucitor, acela că tu nu vei mai apare niciodată.

   Te-am aşteptat, dar nu ai apărut. Te-ai ascuns în spatele slăbiciunilor tale şi ai cedat. Te-ai risipit atât de uşor, exact ca o ploaie măruntă de vară. De ce? Te temeai că nu eu sunt cea care te poate salva din închisoarea propriei tale vieţi, te temeai că nu eu sunt actriţa cu care îţi poţi juca liniştit rolul, îţi era frică să priveşti cu alţi ochi realitatea ? ”

   Acestea au fost resentimentele ei până în momentul în care ai devenit o realitate, un vis împlinit în viaţa ei. I-ai explicat că de fapt, voiai să fii ceva mai mult în viaţa ei şi nu doar o iluzie a unei nopţi sumbre.

   Ai făcut-o să-ţi îndrăgească chiar şi respiraţia, ai facut-o să te iubească cum n-a făcut-o niciodată.

   Acum, adoarme cu gândul la tine, trezindu-se la fel. Te iubeşte prea mult pentru a renunţa la tine. O macină cumplit indiferenţa şi teama de a nu crea între tine şi ea, un zid care pe parcurs v-ar spulbera visul real de care vă bucuraţi în prezent.

                                                         Mirela Drăgan