→ Insula fără nume...

   Sunt o naufragiată pe insula fără nume. Supravieţuiesc datorită amintirilor pe care le aştern pe o hârtie strecurată într-o sticlă veche. Aştept acea zi când o voi putea arunca în marea speranţei, tocmai pentru a elibera toate umbrele care bântuie apăsător prezentul.

  Încerc să echivalez imaginea chipului tău care se reflectă în albastrul mării, cu prima făclie apărută pe cerul unei nopţi petrecute lângă malul mării. Zâmbetul tău îl egalez cu primul surâs al soarelui pe oglinda cerească în dimineţile senine de vară. Lacrima ta o prevăd ca fiind o picătură de rouă, aşternută pe acel chip parcă pictat de îngeri.

   Solitudinea din jur e puternic de dureroasă, tocmai de aceea m-am împrietenit cu stelele. Le privesc în fiecare seară când simt că sufletul pătrunde în închisoarea vieţii bântuită de întunericul unui trecut morbid.

   Privesc la fiecare asfinţit acalmia valurilor, aşteptând nerăbdătoare corespondenţa iubirii, cu toate că niciodată nu primesc nici un răvaş.  Insă cu toate acestea nu mi-am pierdut speranţa şi aştept momentul potrivit pentru a-mi putea denumi insula fără nume.

                                

                                                         Mirela Drăgan

→ Colecţionarul de suflete ( Partea a IV a )

             
     Un sfârşit al unui alt început..

        

  „ Ascultă...sunt stropii de ploaie care cad pe pământ. E un dar al îngerilor care prevesteşte finalul unui alt început. Nu pot distinge dacă lacrimile lor sunt închinate mie sau ţie pentru că acum totul pare a fi o luptă care a luat sfârşit, un război pe care niciunul dintre noi nu l-a putut câştiga. ”

 „ Ascultă...sunt stropii de ploaie care se izbesc cu atâta durere de pământ.

În spatele cortinei cereşti un lamentabil trâmbiţat răsună. Îngerii plâng la priveghiul iubirii noastre. Se aude clopotul care izbeşte puternic teaca, închinând un ultim omagiu dragostei care mi-a putut reînvia cândva copilul din mine. O iubire care într-un final va sfârşi îngroptă alături de umbrele care vor bântui apăsător prezentul.

  Spune-mi, de ce vrei să fii ultimul meu sfârşit, de ce vrei să aduci moartea în sufletul meu? ”

Ploaia îţi spăla urmele de lacrimi, însă rănile deveneau din ce în ce mai adânci.

  „ Moarte..pare a fi cuvântul care delimitează începutul de sfârşit, pare a fi cuvântul cel mai trist pe care trebuie să-l accepţi. Ai un sfârşit ca fiecare..dar vreau să te acomodezi cu ideea că nu eu sunt ultimul tău sfârşit.

    Am fost la ultimul tău concert care pe moment părea a fi la fel cum ai spus şi tu, ultimul sfârşit, dar a trebuit să mă conformez cu idee că niciodată nu voi putea fi lângă tine. Am vrut să te văd doar pentru câteva minute, însă o forţă îmi dicta autoritar să rămân pentru că putea fi ultima dată când te mai puteam privi.

   Ştii ce? Îmi venea să las totul în urmă, să nu mai ţin cont de nimic şi să te duc undeva unde poţi scăpa de toate reţinerile, de orice remuşcare de conştiinţă, de frica care se ascunde în tine. Dar era o iluzie prostească, era încă un lucru imposibil....”

 „ Nu mă lăsa singur! Inima te roagă, îi e teamă să rămână din nou solitară printre umbrele trecutului, îi  e teamă să fie din nou bântuită de amintirea ta. ”

O amintire vie vei rămâne

Printre umbrele tristului trecut.

Vei fi o tristă baladă a sufletului mort, tăcut

Şi-un vis etern printre miile de stele.

De ce pleci capul când ştii că te iubesc?

Nu sunt acum decât o mediocră simfonie,

Un vis care m-a dus de la extaz la agonie?

Cu toate că îmi pare rău şi mi se rupe inima în două

Dar trebuie să-ţi mărturisesc

Că încă te iubesc...

Concluzie: Viaţa e un război, o luptă continuă cu noi înşine. Trăim cronometraţi de ceasul vieţii şi urmăm fiecare dintre noi un drum. Ne vom întâlni cu iubirea, iar la un moment dat ne vom dori o persoană. În momentul în care devenim stăpăni pe situaţie rămânem dominaţi de o forţă care ne determină să obţinem de fiecare dată mai mult până într-un final când nu rămânem nici cu ce am avut. De ce? Din cauza egocentrismului ce se află în fiecare.

Viaţa nu are nici o noimă dacă nu iubim. Rămâne într-un decor alb negru şi lipsită de farmec.

         

FINAL!

                                                                              Mirela Drăgan

   

→ Colecţionarul de suflete ( Partea a III a )

    Amprenta trecutului...

Şi-a ridicat privirea, iar cu buzele umezite de lacrimi ţi-a rostit:

  „  Am plecat înainte de revărsatul zorilor doar cu umbra chipului tău.

   Era greu, însă priveam înapoi cu compasiune şi eram într-un fel fericită că totuşi, în urma acelei despărţiri ţi-am putut lăsa cel mai frumos cadou, ofranda propriei tale eliberări.

   Prima seară fusese începutul propriei mele lupte cu amintirea ta. Acea luptă care şi astăzi continuă.

   Erau seri de-a rândul când deveneai actorul din visul meu. Mare lucru nu îţi puteam spune, decât vreo câteva versuri din întregul poem fiindcă se trăgea cortina. Cine o trăgea, numai tu poţi şti!

Porţi de suflete-ai deschis

Şi în toate ai creat un trist abis.

Le-ai colecţionat pe toate,

Fără să mai ţii cont că poate

Pentru ele nu-i o simplă aventură

Ce le va provoca doar ură.

...................

  Mă omora faptul că ai mai câştigat încă un război în lupta cu desfătările tale pe frontul propriului tău destin, însă într-un final, am plecat cu speranţa că mult nu va mai putea rezista şi îţi vei clădi unul nou doar cu ajutorul regretelor care acum, nu sunt decât satisfacţii morbide.

Poate, măcar atunci îţi vei putea da nenumărate bătălii cu remuşcările tale de conştiinţă şi vei sângera şi ultima amintire.

   Cât de greu era să accept că erai doar furtuna care distrugea un suflet nevinovat şi orbit de iubire în doar câteva clipe.”

    Ţi-ai aşezat capul pe genunchii ei, spunându-i fără pic de reticenţă primele cuvinte rostite din inimă :

  „ Voi porni încă un război cu viaţa! Voi lupta să regăsesc acel suflet pe care l-am pierdut din cauza orbirii şi dorinţelor mele prosteşti. Iar dacă într-un final voi muri fără să duc la bun sfârşit reînvierea iubirii, înseamnă că sufletul tău a fugit de mine şi nu m-a putut ierta.”

  „ Cât de simplu ţi se pare! Te-ai jucat cu timpul crezând că tu vei fi cel care-l poate distruge, însă într-un final, el a fost cel care ţi-a planificat cele mai dureroase regrete.

  Tu nu poţi iubi! Eşti norul fugar de primăvară din viaţa unei femei, eşti prima brumă din sufletul meu, eşti o lacrimă de dor cu care ud la fiecare asfinţit ţărâna, eşti doar visul meu din timpul unei nopţi reci.

  Mă doare faptul că tu a trebuit să fii cel mai frumos sfârşit al meu!”

 „ Am fost un ultim vis pentru tine, iar tu ai fost o primă rază din viaţa mea!

Între inima ta şi-a mea nu e decât un drum, un drum fără punte pe care-l pot traversa doar dacă îmi acorzi o ultimă şansă.”

                                                      VA URMA!

                                                                                Mirela Drăgan

  

    

                             

→ Colecţionarul de suflete ( Partea a II a )

Regăsirea

   Soarele se pregătea să apună. Din colţul ferestrei de la etaj priveai cerul. Măsurai cu privirea distanţa dintre tine şi el. Îi priveai nuanţa de un albastru neobişnuit şi te întrebai ce se ascunde dincolo de mirifica frumuseţe.

  Te gândeai că pot fi mii de defecte ascunse  în spatele acelei cortine albastre. Te întrebai de ce îşi schimbă culoarea şi e acoperit în fiecare zi de o altă mască, iar noaptea capătă o altă înfăţişare.

   Simţeai lacrima cum era gata să-ţi umezească obrazul. Te-ai rezemat uşor de perete şi cu mâinile îţi acopereai faţa. Plângeai, dar îţi venea atât de greu să accepţi că după acel chip, exista o personalitate atât de vulnerabilă.

   Într-un final, te-ai ridicat. Ai păşit încet şi te-ai privit pentru prima oară în oglindă. Oglinda care îţi dezvăluia adevăratul caracter, tragica ta personalitate şi solitudinea din sufletul tău. Cât de penibil puteai arăta!

   Lacrimile ţi se scurgeau pe chipul rămas fără zâmbet, iar în sufletul tău nu mai era loc pentru regrete. Compartimentele inimii tale fuseseră ocupate cu câte o poveste, ce aparţineau acelui colecţionar, cândva celebru. Dorinţele tale nu erau acum decât zboruri fără aripi, amintirile tale erau fotografii înrămate pe colţul tău de suflet, visele erau şi ele prizonierele propriei tale vieţi, iar lacrimile pe care le vărsai nu erau ale tale, ci erau colecţia femeilor pe care le-ai lăsat în urmă.

    Ţi-ai luat haina şi ai plecat într-o fracţiune de secundă. Colindai străzile pe care nu le-ai mai cutreierat niciodată. Inima îţi bătea cu putere. Părea fericită din cauza faptului că putuse evada măcar pentru câteva clipe din închisoare ce se afla în tine.

   După atâta mers, te-ai oprit în cele din urmă în parcul de lângă cafenea..acea cafenea unde păşeai de fiecare dată cu o altă femeie. Ăsta a fost primul lucru pe care l-ai observat. Primul care ţi-a putut trezi trecutul înhumat în mii de dorinţe şi vise pe care mereu le transpuneai în realitate.

   Te-ai îndepărtat cu gândul de acel loc şi ai privit în jur. Totul era îmbrăcat în straie ruginii. Copacii păreau a fi, femeile dezgolite, triste şi tăcute. Băncile erau acoperite de frunze, iar totul se refugiase în tăcere.

   Parcă totul te privea cu compasiune şi te implora să pleci. Te ruga să fugi, tocmai pentru a nu răni din nou un alt suflet.

  Privirea zări spatele unei femei. Stătea cu două bănci înaintea ta şi nici măcar n-ai observat-o. Poate era din pricina fricii, de a nu răni din nou şi a nu te răzbuna din cauza slăbiciunii tale.

   Te-ai apropiat cu paşi mărunţi şi i-ai atins umărul. Printre buclele ei roşcate i-ai zărit candoare ce se reflecta pe chipul ei de copil. I-ai privit ochii scăldaţi parcă în albastrul cerului şi i-ai atins cu mâna obrazul umezit de lacrimi. Nu te-a putut respinge, nu ţi-a putut reproşa nimic. Fusese prima ta femeie, prima ta aventură pe care ai încercat s-o îngropi cu ajutorul dorinţelor de a cuceri de fiecare dată alta.

    Printre acei ochi înnecaţi în lacrimi se putea citi regretul şi dragostea pe care ţi-o purta. Încercase de atâtea ori să te urască, să-ţi îngroape amintirea şi să meargă mai departe, însă acea seară petrecută în braţele tale tipărise pe suflet două cuvinte: „ Te iubesc! ”.

                                             VA URMA!

                                                                         Mirela Drăgan

   

                                               

→ Colecţionarul de suflete ( Partea I )

  Poveste de început...

  La masa de lângă fereastră priveşti îndelung cărarea pustie..acea cărare pe care  în fiecare seară conduceai o altă femeie. Lacrimile îţi curg alene pe sub pleoape, iar sufletul tău strigă, strigă de durere şi singurătate. Scrii, dar nici tu nu prea eşti conştient ce. De la o singură privire fugitiva, pare a fi poemul primei tale iubiri.

   Ai rămas singur! Din toate femeile pe care le-ai lăsat să-ţi urce etajului cel mai intim al camerei tale lăuntrice, toate au plecat. Le-ai avut pe toate, însă într-un final toate au fugit de tine. Au fugit cu capul plecat de jenă. De fapt, nu au plecat ruşinate pentru că ţi-au trecut prin patul îmbrăcat în veşmintele albe, fluturate de adierea rece a aerului ce se strecura prin ferestrele larg deschise, ci pentru că nu au putut schimba fiinţa perfidă ce se ascundea atât de bine.

   Erau amăgite de cât de mult au putut să te iubească, de cât de mult au crezut în acel chip aparent copil, de cât de mult le-ai putut minţi. Râdeai ca un tembel când le vedeai că te părăsesc, când vedeai că toate procedeau la fel : lăsau lacrimile în urmă şi plecau fără să ţină cont de raţiune.     

    Erai ca o pană de scris care avea nevoie mereu de o cerneală de calitate. Îţi alegeai femeile cu grijă, iar când dorinţa şi setea pătimaşă de iubire se stingea, căutai alta, alta până la ultima.

   Îţi închideai ferestrele sufletului şi le trăgeai draperia, iar apoi plecai. Plecai să-ţi cauţi aventura de peste noapte pentru că minutele treceau atât de greu singur.  Le puteai citi atât de uşor gândurile şi le priveai ochii cu o candoare atât de înşelătoare. Le spuneai lucruri atât de triste şi prefăcute care le determinau să verse lacrimi, lacrimi care se transformau în iubire.  Aceiaşi paşi, acelaşi plan de atac de fiecare data, iar mai apoi îţi cădeau la picioare. Era atât de umil pentru ele, dar atât de satisfăcător pentru tine. Le aduceai acasă şi le îmbătai cu un singur sărut, iar apoi ţi se serveau de-a gata. Până aici mergea planul tău de atac, pentru că mai apoi ele constituiau întreag scenariul.

   Erai un colecţionar de aventuri şi chiar tu erai şi regizorul. Fiecare noapte, constituia o altă poveste cu un final dramatic.

   Da! Asta obişnuiai să faci. Să cucereşti, să ispiteşti, să-ţi faci propria armă de atac, iar apoi restul să vină de la sine.

   Ce iubeai de fapt? O iluzie? O lacrimă a fiecărei femei? O plecare fugitivă în zorii dimineţii? O aventură de-o singură noapte?

  Fii serios, erai cea mai slabă fiinţă. Te ascundeai în spatele trupurilor goale a femeilor vrăjite de farmecul tău morbid. Erai un fulg care se îndrepta în funcţie de adierea vântului. Te lăsai pradă propriilor tale sentimente slabe, erai un neputincios ascuns în spatele cortinei propriei tale scene de teatru.

                                                                      VA URMA! 

                                                                                                       Mirela Drăgan