Soarele își răsfângea reticent razele pale prin fereastrele puțin întredeschise, ale încăperii brăzdate de tăceri scurte și nuanțe de opinie. Aerul primăverii pătrundea cu o tentă de melancolie și nostalgie în absentul copleșitor din orașul sufletului lui. Era ca o trepidație apăsătoare care reușea să-i transforme fiecare vis într-o pulbere de tristețe.
Prin avalanșa de gânduri renăștea sfielnic amintirea ei, acea cheie de mister pe care o păstra ca pe o rezervă în cufărul său cu amintiri frumoase. În trupul său care uneori părea a fi inert, amintirea ei se strecura fără pic de reticență.
Și-o aducea aminte cum îi bătea de fiecare dată la poarta inimii lui, așteptând cu o oarecare emoție acea deschidere bruscă. Fiind regina trupului lui, ea pășea grațios și cu o oarecare nesiguranță, probabil din cauza aceleași frenezii ce era precum o apăsătoare anemie.
Întotdeauna o visa ostatică pe o plaja știută doar de păsările stinghere. Vroia să îi creeze o ceremonie prin care o declara până la sfârșitul iubirii stăpâna ținutului. O visa întinsă sfios pe nisipul cald, aflată în bătaia luminii apusului cu veșmintele ușor răvășite de atingerile lui. Înconjurată de o multitudine de ghirlande, ea trebuia să accepte acea tăcere în schimbul acelor atingeri și priviri prodigioase. Valurile erau angajate în a le fi tutelă permanentă, fiind nevoite să le curețe țărâna stărilor de nostalgie.
Dragostea celor doi se dezlănțuia timid pe ținutul lor sub lumina plăpândă a lunii. Brațele lui o țineau captivă lăsând-o în unele momente fără suflare...îi șoptea fără întrerupere că de aici nu se pot zări acele avioane care erau asemeni unor sclipiri pentru sufletelor lor din serile tunebroase de vară.
Deodată, acea avalansă de visuri aprinse a devenit doar o pulbere din cauza clichetului de clopoțel ce prevestea pauza mare.
