→ Un cuvânt..IUBIRE(Pentru Oana >:d< )


M-ai scris în poeme mii
Şi m-ai citit printre făclii.
Te-am desenat cu creioane colorate
În doua cuvinte veşnic fermecate.
Ne-am aşternut iubirea pe două portative
Din vreo câteva simple motive.
Te-am îmbătat cu-acele cuvinte calde
Ce ai simţit cum inima ţi-o arde.
Tu ai fost iad, eu ţi-am fost rai
Mereu al sufletului tău crai.
M-ai cuprins, te-am sărutat
M-ai acuzat, te-am contestat.

Ah, iubirea mă omoară,
Dar nu e decât o minunată comoară.
Un buchet al florilor de vară
Ce nu-s decât pentru a mea domnişoară.
I le voi dărui astăzi la amiză
Doar ca să-i văd ochii cum îi scânteiază.
Am s-o sărut fie că n-o vrea,
Dar sunt sigur că va fi veşnic a mea.
Îmi e dor, dar ştiu că mă iubeşte,
Iar când o iau în braţe mereu ea îmi zâmbeşte.
Niciodată n-am s-o părăsesc
Pentru că mereu am s-o iubesc!

Totul a început asemeni unei poveşti de basm...
Ea...o fire atât de firavă şi vulnerabilă, un fulg neatins, rătăcit printre umbrele realităţii.
Erau zile când vorbea cu stelele, le ruga să i te trimită în cale, tocmai pentru a nu fi singură, pentru a te avea mereu aproape în momentul în care viaţa îi dădea cu piciorul. Voia să-ţi lipescă sufletul de-al ei, să-ţi croiască inima cu fire de iubire şi să-ţi dăruiescă aripile ei pentru a zbura până la îngeri şi înapoi. Erai visul ei din fiecare noapte, un vis pe care mi-l povestea în fiecare zi.
Iată cum suna :
  „ Soarele apunea pentru mine, întotdeuna la aceeaşi oră. Rămâneam speriată că voi întarzia la întâlnirea din visul nostru. Mă pregăteam cu câteva ore înainte de a te întâlni. Număram secundele care trecuseră şi le aşteptam pe cele care urmau să apară.
  Eram emoţionată, iar sufletu-mi tremura din cauza fricii de a nu te mai vedea niciodată. Mă mulţumeam să fii doar o fantezie care făcea parte din realitatea mea, o stea la care niciodată nu puteam ajunge, un nor fugar dintr-un vis rătăcit.
  Mergeam  pierdută prin locuri pe care nu le mai văzusem niciodată, te căutam cu privirea peste tot, iar sufletul rămânea lovit de un gând năucitor, acela că tu nu vei mai apare niciodată.
   Te-am aşteptat, dar nu ai apărut. Te-ai ascuns în spatele slăbiciunilor tale şi ai cedat. Te-ai risipit atât de uşor, exact ca o ploaie măruntă de vară. De ce? Te temeai că nu eu sunt cea care te poate salva din închisoarea propriei tale vieţi, te temeai că nu eu sunt actriţa cu care îţi poţi juca liniştit rolul, îţi era frică să priveşti cu alţi ochi realitatea ? ”
   Acestea au fost resentimentele ei până în momentul în care ai devenit o realitate, un vis împlinit în viaţa ei. I-ai explicat că de fapt, voiai să fii ceva mai mult în viaţa ei şi nu doar o iluzie a unei nopţi sumbre.
   Ai făcut-o să-ţi îndrăgească chiar şi respiraţia, ai facut-o să te iubească cum n-a făcut-o niciodată.
   Acum, adoarme cu gândul la tine, trezindu-se la fel. Te iubeşte prea mult pentru a renunţa la tine. O macină cumplit indiferenţa şi teama de a nu crea între tine şi ea, un zid care pe parcurs v-ar spulbera visul real de care vă bucuraţi în prezent.

                                                         Mirela Drăgan





0 comentarii:

Trimiteți un comentariu