→ Fior intern


   Soarele ajunsese să spulbere până şi visele stinghere, iar cerul nu mai era la fel de împodobit de luminile vegherii.
   Flacăra lumânării pâlpâia aproape gata să se stingă, iar singurătatea rodea din nou în suflet dorul de reverie. Minutele începeau să mi se pară ani care mă îmbătrâneau, cu toate că păream atât de tânără. Un tremur adânc şi o dorinţă morbidă stârnea un alt război cu amintirile din ceasul când cuprindeam amândoi lumea doar cu un sărut pătimaş.
  Ajungeam să cred că mă confruntam în fiecare zi cu vise neştiute de nimeni, cu gânduri maladive a căror leac niciodată nu l-am putut găsi, dar rău era că trăiam în fiecare zi clipa plecării tale.
 În întreg corpul răsunau aceleaşi cuvinte sumare care îmi îmbracau sufletul în neputinţă şi dor „ Ai fost o stea a cărei lumină nu a aprins în mine decât focuri care nici astăzi nu s-au putut stinge...” .  
  Mă plimb acum printre rândurile  „ scrisorii de adio ” care sper să rămână doar ca o taină uitată şi îmi dau seama că de fapt, sufletul suspină printre tăceri şi scrie romanul unei vieţi pierdute prin lumea unei iluzii înşelătoare.

                                                                           Mirela Drăgan 

video


4 comentarii:

alex grivei spunea...

Frumoasa descriere a unui sentiment ciudat...

pavelionut spunea...

Acum inteleg comentariile de la mine de pe blog. Sau cel putina asa imi place sa cerd, sunt de parere ca cele mai frumoase poezii de iubire sunt scrise in momente triste,iar articolul tau, cu toate ca nu este poezie, se incadreaza in aceeasi categorie. Pe scurt mi-a mers la suflet.

lunapatrata spunea...

Cam trist...dar frumos. :)

cristiandima spunea...

Uneori avem nevoie și de astfel de iluzii pentru că o lovitură primită te poate face mai puternic... În calea spre Lumină sunt multe încercări... Depășește-le!

Trimiteți un comentariu