Eram un actor care îşi juca liniştit
rolul pe şcena teatrului vieţii.
Mă aflam printre duşmanii cei mai de temut
cu care mă confruntam pe-ntreg scenariul,
timpul şi lamentabilul final.
Totul se repata de fiecare dată...
aceeaşi piesă cu aceiaşi actori notorii.
Monotonia se instalase în fiecare replică, astfel încât,
destinul, un bun regizor al vieţii, mi te-a transformat
dintr-o iluzie, într-o neprevăzută realitate.
Te priveam parcă, pierdut în acel albastrul al ochilor
şi mi te imaginam regina veşniciei.
Printre miile de cugetări morbide, se strecura parcă
un gând pe care îmi venea greu să-l accept..
acela că, erai mult căutatul elixir.
Timpul, odată ce a început să-şi intensifice rolul,
mi te-a dăruit ca fiind elibarearea
din temniţa viselor muribunde .
După ceva timp, ai reuşit să-mi deschizi şi o a doua portiţa,
a inimii, acaparându-mi astfel, întreg corpul.
Mirela Drăgan
4 comentarii:
frumoasa poezie, m-ai surprins placut, caci viata fara poezie e tristete, iar in poezia iubirea stapana este ;)
Mulţumesc frumos! Viaţa fără poezie, e ca cerul fără stele. :)
Actori,scena,viata...monotonie...O inima cu o a doua portita deschisa,temnita si vise muribunde. E un amestec ciudat si nu imi dau seama daca esti trista, daca iubesti, daca esti obosita sau doar plictisita. E frumoasa poezia, iar tu esti tare sensibila.
:(
Trimiteți un comentariu