→ Dragoste şi după ...

    “ În toate poveştile de dragoste există întotdeauna ceva care ne apropie de eternitate şi de esenţa vieţii, pentru că poveştile de dragoste conţin toate tainele lumii.  ”  Paulo Coelho

    Ultima zi de vară parcă dorea să încălzească nisipul întregului deşert aflat în sufletul unui iluzionist, orbit de speranţe îmbătrânite şi dorinţe infame.

     Soarele îşi răsfrângea ultimele raze în grădina unde Ianis îşi colecţiona visele şi speranţele, cugetările şi dorurile necontrolate. Acel loc era portalul către lumea sa lăuntrică, era  locul unde amintirile vremurilor apuse îi invadau conştiinţa. Începuturile lui se năşteau din iubire şi credinţă; prindeau rădăcini doar în locurile unde viaţa provocase răni ce rămâneau în mod constant deschise şi acoperite cu praful resentimentelor. Valurile copilăriei sale se izbeau impetuos de stâncile amintirilor.  Cu câte vise care se plimbau în derivă, nu s-a întâlnit? Câte începuturi nu s-au cufundat în marea speranţei? Însă, cu toate acestea finalul unui alt început nu era decât renaşterea unei alte speranţe.

      Timpul nu mai trecea cu viteza melcului pentru Ianis. Poate, era din pricina emoţiilor din preajma începerii ultimului an de colegiu sau poate, atmosfera caldă a toamnei care îi învăluia conştiinţa cu diferite gânduri  era de vină. Sufletul lui era o adevărată enigmă; afişa pe acel chip o candoare care îţi răscolea trăirile până în măduva sufletului. Te oglindeai în ochii lui verzi, însă niciodată nu reuşeai să pătrunzi până dincolo de ei. Oricât de mult îţi doreai să călătoreşti în interiorul său şi să-i cercetezi fiecare colţ de suflet, era ca şi cum ţi-ai fi dorit să descoperi licoarea vieţii eterne.

     În jur, totul era tăcere. Era greu să deosebeşti florile tomnatice de covorul frunzelor  ruginii, legănate de vântul care sufla încă blând dinspre miazănoapte. Degetele vântului îi mângâiau părul cârlionţat, iar lumina diafană a lunii îi furase atât privirea cât şi gândul lui Ianis.

     Era singur de câteva zile pentru că părinţii săi erau plecaţi în zona munţilor Apuseni. Aveau o locuinţă micuţă lângă platoul Padiş din satul Avram Iancu unde mergeau să petreacă câteva momente lipsite de stresul din fiecare zi şi de responsabilităţile permanente care le năuceau conştiinţa. În fiecare an, la sfârşitul lunii august plecau cu toţii timp de 10 zile, însă doar în acest an a fost diferit. Ianis a refuzat să-i însoţească pe părinţii săi, motivându-se în faţa acestora cu diferite scuze.

      Părinţii s-au conformat în cele din urmă, cu toate că şi-l doreau alături în fiecare clipă; vroiau să-i asculte glasul şi să resimtă din nou momentele din copilăria lui Ianis. Simţeau nevoia să-l citească din nou numai din priviri şi să-i şteargă obrazul de roua întristării. Însă cheia cu care putea fi deschisă poarta sufletului se afla doar în gândul lui Ianis.

            Va urma!