Cerul îşi scutură impetuos haina, de parcă spuneai că şi-ar fi dorit să reverse o întreagă mare peste deşertul din sufletul unui iluzionist, bântuit de regrete târzii. Stropii de ploaie se pierdeau prin pustiurile întunecate ale unei inimi care zidea tăceri la asfinţitul diafan al unei lămpi. Încercai să o laşi aprinsă în mod constant, tocmai pentru a aduce un ultim omagiu, fiecărei speranţe care se înălţa la cer, pe aripile unei păsări călătoare.
Amintirile zăceau pe foile propriului scenariu, aşteptând renaşterea unei alte eternităţi care odinioară, nu era decât veşnicia transpusă într-o singură clipă.
Norii păreau să se fi dezlânţuit destul zărindu-se într-un final, mişcarea domoală a frunzelor care părea a fi un vals prin fumul unor speranţe arse.
Mirela Drăgan
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu