→ Epilog...*



Bătută de soartă, de furtunile vieţii
Simt parcă şi munţii pe umerii mei.
O inimă frântă, un vis spulberat,
Un suflet de înger ce n-a fost chemat.

O acalmie de valuri mi-ar alina durerea,
Un chip îngeresc mi-ar oferi puterea
De a merge mai departe, de a ajunge la iubire
Pentru a-i oferi sufletului pe veci dezrobire.

Am picat străpunsă de tristul hazard
În groapa uitării cu negrul păcat.
Înhumată-n speranţe avide şi-n amintiri prăfuite
Am rămas ca şi copacul cu crengi dezgolite.

Parcă adorm adânc în sicriul de plumb,
Auzind pe ţărână doar lacrimi de dor.
Îmi bântuie sufletul atât de-apăsător
O mare de vise care acum se sting, mor.

                                                                                                               Mirela Drăgan


4 comentarii:

Anonim spunea...

Buna, trista poezia, tristete data nu de sentimentele exprimate ci de elementele folosite pentru a reda aceasta tristete. Nu am de unde sa stiu daca te inspiri din viata reala, sper sa nu fi trait astfel de dezamagiri in iubire, esti o fata gingasa care merita toata iubirea din lume, iar cel care ti-a provocat astfel de trairi nu poate fi numit barbat. Succes, astept cu nerabdare urmatoarea poezie

Anonim spunea...

Da si eu sunt de parere ca e cam prea trista. De ce si de unde atata tristete la varsta asta?

Începuturi - Timide spunea...

O tristeţe despre care nu sunt capabilă să vorbesc. Prefer să ţin unele lucruri prizoniere doar în conştiinţa mea. Vă mulţumesc că treceţi pe aici!

Dr.AΞ spunea...

un sfat nu te lasa coplesita de , neclaritatile varstei si nu dramatiza tot ceea ce te inconjoare.
Unele lucruri nu-s deloc asa cum par , iar pentru a le intelege trebuie sa treci peste aparente.
Atat de multa tristete nemotivata la aceasta varsta incat singurul cuvand care-mi strabate mintea este "s.f" nu pentru ca ceea ce ai scris tu nu ar fi adevarat .

Trimiteți un comentariu