→ Visul de după amurg

  

   Văzduhul era dominat de umbra serii..

Florile de iasomie îmi îmbătau gândurile pierdute în liniștea serii cu mireasma lor ce părea a fi parfumul domnișoarei iubiri. Valsul licuricilor din grădina împodobită cu splendidele flori de mai anunțau sfârșitul amurgului. Trebuia să mă îndrept cu pași repezi către locul stabilit cu vreo douăzeci de zile în urmă.

Prin tăcerea nopții alergam desculță și cu sufletul împietrit din pricina gândurilor urmărite de umbra fricii de a nu fi acolo la timpul prestabilit. Prin acea avalanșă inefabilă de vise, am reușit să întrevăd  portița pe unde te strecurai în fiecare vis. Era acoperita de jur împrejur cu ghirlande de flori albe, iar la capătul mânerului se afla atârnată o cheiță de care dădeam în fiecare noapte. Unde o puteam folosi ? Era o întrebare pe care i-o adresam conștienței și cărei nu-i putea găsi decât un răspuns vag.

    Am pășit ca în fiecare seară de altfel, dincolo de ușa misterioasă. Simțeam cum speranțele de a te regăsi se pierdeau în abisul obscur al dorințelor moarte, însă tu erai acolo. Mă așteptai în ciuda imaturității mele și zugrăveai zidul unei iubiri în liniștea gândurilor și dorințelor tale. M-am apropiat de tine cu o oarecare reținere în pas, însă m-am trezit într-o fracțiune de secundă prizonieră la pieptul tău. Mi-ai cuprins obrajii în palme, iar cu buzele tale mi-ai copleșit setea deznădăjduită de doruri și dorințe infame. Mi-ai mângâiat chipul cu atingeri de copil și m-ai implorat să îți dezrobesc sufletul de frica de a mă iubi. În acel moment, prin avalanșa de cuvinte ai reușit să-mi șoptești: „ Cheia dezrobirii mele este în împuternicirea ta! ”

                                                                                                                 Mirela Drăgan

→ Dorințe de luna mai *

Ploaie de petale albe și miros de iasomie,

Firimituri de polen scuturate-n floarea fericirii

Mi-au împrăștiat cenușa  visurilor moarte și stărilor de agonie

Pe stâncile izbite de valurile tumultuoase ale muririi.

M-ai adunat cu trup și suflet din coșmarul vremurilor trecute

Eliberându-mă de speranțe și gânduri ce mă conduceau către nicăieri.

Sunt îngerul cu aripile căzute aflat în așteptarea unei alte primăveri

Ce te așteaptă aici, pe firul ierbii în nopțile tăcute...

Hai, vino  suflet rătăcit și aprinde-mi flacără reînvierii

Pentru că sufletul îmi e morbid, iar inima-mi este atât de chinuită.

Stinge-mi c-o sărutare buzele cuprinse de setea deznădjduită

Și lasă-mă apoi, măcar pentru câte clipe sub tutela primăverii.

                                                                                                             Mirela Drăgan

→ Dorință

    Te-am căutat pe tine și nu erai decât un suflet rătăcit prin miile de vise. Umblai cu  tălpile desculțe pe drumul brăzdat de cioburile vieții.  Nu puteam să mă strecor  în sufletul tău pentru a-ți vindeca rănile pentru că mă ciocneam numai de porți și ferestre închise. Erai enigma pe care o descoperisem cu mult timp în urmă, dar căreia nu-i puteam cerceta nici măcar un colț de suflet.

    Simțeam uneori, cum deșerturile pline de agonie își vărsau nisipul până și în cel mai întunecat abis al sufletului meu. Parcă nimic nu putea să stingă dorurile efemere, doruri care astăzi păreau a fi ploi blânde de vară, iar mâine erau rafale de vânt și ploi reci.

   Mi-am drămuit cu multă răbdare timpul  în speranța că voi putea deschide acea portiță de intrare în sufletul tău, un loc unde era atât de greu de pătruns. Erau nopți când eram bântuită de amintirea ta, iar remușcările de conștiiță îmi alungau mai tot timpul somnul..nu puteam să mă gândesc la timpurile apuse, nu puteam să privesc cu alți ochi realitatea ci doar puteam să te visez și să te simt cum îmi curgeai prin vene precum râul ce-și are cursul prin albie. Mi te auzeam în vis șoptindu-mi cuvinte a căror sens era atât de greu de înțeles și care păreau a fi  piesele lipsă din întregul puzzle.

     Vreau să respir aerul dulce al răsuflării tale și să trăiesc conectată la arterele propriei tale inimi. Potolește-mi dorul revederii și vindecă-mi sufletul morbid...

                                                                                         Mirela Drăgan

→ Cântecul viorii *

 

M-au prins cu lanțuri căințele târzii

De stâlpul amintirilor de odinioară.

S-aud versurile frânte ale ultimelor poezii

Ce și-au avut drept muză, o tânără fecioară.

Răsună trist vioara în închisoarea mea,

Rămasă prăfuită de doruri și amintiri.

Ea tot suspină neîncetat și spune că ar vrea

Să cânte strofele ce aparțin celei din urmă iubiri.

Respiră tu, iubire, aerului chemării mele

Și lasă-mă să-ți fiu înger în altarul fericirii tale.

Chiar de au aruncat cu pietre-n mine doruri efemere

Eu te-am așteptat și te aștept să îmi apari în cale.

Vioara vrea să-i vindeci corzile frânte cu ale tale săruturi

Doar ca să-ți poată fredona din nou cântările fericirii.

De tu nu vii, eu mă voi stinge alături de efemerii fluturi

Pentru că-mi lipsește-o coardă, o coarda a iubirii.

                                                                                     Mirela Drăgan

                       

→ Suflet rătăcit în ploaie *

Toți aștrii cerești îți plâng iubirea,
Sărman suflet de la răscruce de drum.
Picăturile de ploaie ți-ar spăla amintirea,
Dar sufletul deja plânge udându-ți deșertul de scrum.

Nu-i ploaie de petale albe, sunt lacrimi cerești
Închinate celui pe care și astăzi îl mai iubești.
Nu-i simfonia păsărilor din grădina de vis
Ci sunt stropii de ploaie ce ți se pierd în abis.

Te-aud răcnind, căzută în ploaie:
” De ce îmi esti tu deșertul fără viață oare?
De ce adun în mine tot nisipul resentimentelor tale
Și caut până și-n nopțile cu ploaie o altă cale? ”

A plâns acest suflet, și a fost furtună,
Însă tristețea timpurilor trecute n-a vrut să mai apună.

Atâtea dureri de suflet pe care nimeni n-a putut să i le-aline
I-au lăsat în urmă, doar amintiri și triste ruine!

                                                                    Mirela Drăgan

→ Dragoste şi după ...

→ Suflet rănit

 În tristeţea timpurilor trecute, vioara-mi plânge.

Sunt un suflet rătăcit ce simte cum totul i se frânge.

Îmi dizolv tăcerea printr-o ultimă ţigară

Şi-mi ud ţărâna amintirilor cu o cafea amară.

Ce doruri şi dorinţe mai rătăcesc pe drumul vieţii mele?

Ce vise şi speranţe vor mai hoinări prin suflet în nopţile cu stele?

Câte  tristeţi cu umbra lor în urmă

Mă vor face să resimt cum visele uşor se curmă?

Câte furtuni şi cât potop să culeagă iubirea

Doar să-ţi îngenuncheze la picioare nemurirea?

Câte urlete de lupi să mai răsune

Doar să reînvie dragostea care astăzi apune?

Când auzi că vioara-mi plânge şi suspină

De ce nu-mi mângâi sufletul ştiind că nimeni nu m-alină?

Chiar nu observi cum deşertul îşi varsă în mine nisipul

Şi că nici ochii orbi nu mai au lacrimi să-mi umezească chipul?

Rămâi în urma timpurilor trecute

În mormântul de plumb cu amintirile iubirii mute.

Păşeşte vesel într-o altă viaţă

Şi fii soarele noii iubiri din fiecare dimineaţă.

                                                                                                 Mirela Drăgan

→ Zâmbetul de după furtună

    Am încercat să fug de fantomele timpurilor trecute şi să îmi caut liniştea în mijlocul codrilor.  Am alergat prin furtuna vieţii cu sufletul împietrit de regretele care nu au avut niciodată  vreo urmă de consolare. Am aşteptat o rază de lumină pe drumurile vieţii mele pavate cu amintiri. Am încercat să-mi dezrobesc sufletul de dureroasa căinţă împrietenindu-mă astfel cu stelele. Le-am cântat balada unei iubiri care astăzi îşi are mormântul la răscrucea unui drum pe care nimeni nu-l va putea străbate vreodată.  Le-am citit poemul unor regrete târzii care şi-au avut pecetea un timp, parcă transformat în secole în abisul unui suflet morbid. 

   Amintirea de sub ploaia petalelor albe a celor două trupuri care îşi purtau cândva paşii într-un vals al veşniciei mi-a zidit un zâmbet, poate cel mai minunat de până acum.

  Zâmbetul de astăzi va reuşi să aprindă flacăra unei noi speranţe din sufletul unei copile purtată de amintirea clipelor de reverie a zilelor trecute.

                                                                                         Mirela Drăgan

→ Maladia unei iubiri apuse *

Trecut-au zile, săptămâni

Şi duhu-ncet se stinge.

Nici ochii orbi, nici sufletul ce-mi plânge,

Nici amintirile ce azi apun în tihnă,

Nici ploaia de pe tristele morminte

Nu reuşesc să îţi mai aduc-aminte

De flacăra unei iubiri

Ce ieri ne purta suspinul

Pe aripile unui înger ce ne-a unit destinul.

 Nici roua de pe frunze

Nu poate stinge dorul unei iubiri infame,

O iubire purtată de norul trecător

Ce-şi are drept pecete un suprem amor.

Nici ploile de toamnă

Nu pot îndepărta tărâna regretelor târzii,

Lăsate pe un drum ce nu mai are capăt 

De ultimul meu vis, de ultima mea doamnă.

                                           

                                             Mirela Drăgan

 

→ Realitatea unui vis ( Sentimente alese )

  Când mi-e teamă că m-aş putea pierde în eternitatea obscură a unei alte lumi, mă ascund pătrunzând până-n abisul sufletului tău, căzând pradă mrejelor tale maladive.

   Mă sorbi printr-o sărutare dulce sub ploaia de petale albe. Mă dizolvi, reînviindu-mă precum florile primăvăratice pe ramurile sufletului tău, ramuri ce sunt pline de muguri care vor rodi iubire veşnică.

   Mi-ai distrus libertatea...sunt doar un vis care pluteşte în nopţile când norii cenuşii nu par a fi decât, pecetea unui suprem amor.

Mintea-mi cerne gânduri care mă istovesc până în măduva sentimentelor celor mai vulnerabile... nu vreau sa fiu doar norul fugar al unei primăveri trecătoare, nu vreau să pleci într-o altă călătorie în căutarea unui alt suflet. Iubeşte-mă pe mine... sunt cartea ta deschisă la cuprins... citeşte-mă! Sunt frânturi de versuri... compune-mă întru-un poem plin de rime, plin de dragoste pură! Sunt lumina eternă care-ţi va putea veghea drumurile vieţii din nopţile sumbre... nu mă stinge! Sunt îngerul supus la sânul iubirii ce nu-şi găseşte liniştea ... nu-mi tăia aripile pentru că voi cădea în groapa negrului păcat.

   Pe cărarea vieţii mele, mă însoţesc două lucruri care au pus bazele unui alt început: dragostea eternă şi ora morţii trupului meu. Vom fi doua trupuri înhumate-n ţărână, dar două suflete dintr-o eternitate doar a noastră. Călătoresc în ochii tăi, dorindu-mi să putem fi doi fluturi ce trăiesc doar două zile de vară. Două zile ar fi îndeajuns... le-am putea împleti cu un ocean de iubire, poate chiar mai multă decât într-o sută de ani.

   Au fost speranţe spulberate pentru ambele suflete, eternităţi ce nu au părut a fi decât clipe, însă cu toate acestea îngerii ne-au croit un singur drum pentru amândoi.

Hai să-l străbatem împreună!

                                                                                 

                                                                                       Mirela Drăgan

  

→ S-a mai stins o stea*

De ce pleci capul când trist vioara-mi amuţeşte?
Chiar nu observi cum duhul speranţei uşor mă părăseşte?
O luptă crâncenă între amintiri şi doruri are loc
Pe frontul sufletului înghiţit de rafale şi de foc.

Scriu poemul iubirii la asfinţitul diafan al lumânării
Cu speranţa că-i voi putea încredinţa trecutul, uitării.
Dar mă pierd prin tristeţea orelor trecute
Ca un fluture ce-şi caută lumina prin nopţile tăcute.

Ieri, îţi eram doar zâmbet şi fericire
Ce te putea feri de-o nebănuită rătăcire.
Astăzi, îţi sunt doar scrumul de ţigară
Şi zaţul dintr-o cană cu cafea amară.

Acum, un deplorabil trâmbiţat răsună
Iar îngerii împletesc o nouă cunună.
S-a mai stins o stea din Carul Mare
Urmând din nou o lamentabilă-nhumare.

                                                  

                                        Mirela Drăgan