→ Poemul amintirii*

Te afli-acum foarte departe

Şi simţi cum lacrima de dor îţi curge pe sub pleoape.

Ai rupe nouri-negriţi de durere şi de jale

Doar să-mi mai vezi o data ochii şi să mă ai iarăşi aproape.         

Ai vrea să vin la tine

Doar să-i sting flacăra de dor, sufletului şi amintirii tale triste.

Ai fugi peste oceane şi-ai culege întreg praful de pe stele

Doar s-acoperi groapa negrului păcat şi-a inimii iluzioniste.

Ai căuta şi-n sumbra noapte

Urmele de paşi grăbiţi şi stropii lacrimilor mele chinuite.

Ţi-ai cultiva pe sufletul amăgitor, doar zâmbet şi speranţă

Şi-ai face din nou acele lucruri ce pot fi acum doar amintite.

Îţi aduci şi-acum aminte

De cuvintele-mbătate-n numai miere şi iubire,

De lumina Lui ce ne veghea mereu de roua întristării,

De clipele ce-acum tânjesc şi plâng după robire.

Pleci capul spre podeaua rece

Şi simţi cum viforul grăbit al sorţii îţi trece pe sub gene.

Te simţi singur şi uitat în propriile-ţi slăbiciuni,

Iar dorul şi suferinţa trec prin viaţa ta alene.

                                                                           Mirela Drăgan