Atunci...
Eram marea așternută peste ținutul pustiu al sufletului tău. Ocupam golurile singurătății situate în abisurile tale lăuntrice. Îți hrăneam floarea fericirii cu seva din adâncul mării. Valurile mele încercau să te curețe de petele amintirilor care se infiltraseră pe fiecare compartiment al sufletul tău. Apa mării mele îți uda nisipul fierbinte al resentimentelor tale lăsându-l imaculat pentru o lungă perioadă de timp. Acalmia valurilor te purta departe de groapa visurilor moarte, călăuzindu-te către un nou drum al speranței, drumul iubirii.
Acum...
Mi-am dat seama că ai fost doar un simplu turist aflat într-o croazieră temporară. Te-ai îmbarcat la bordul unei alte nave lăsând pe moment toate amintirile în brațele trecutului. De-a lungul călătoriei, îți plăcea să cauți cu privirea răscrucile cerului, rămânând mângâiat de o dulce tulburare a vremurilor apuse.
Pe măsură ce înaintai, conștientizai că lanțul amintirilor era strâns legat de sufletul tău și nu fusese uitat pe nisipul răvășit de tornada chinurilor aspre din urma plecării tale. Gânduri inefabile îți năpădeau conștiința și te determinau să te reîntorci în același loc de unde ai plecat grăbit, însă apa mării mele se dezlănțuia , izbindu-și impetuos valurile de stâncile amintirilor. Dorința de a-ți regăsi cheia dezrobirii sufletului tău maladiv te subjuga constant de la o vreme și îți dicta autoritar că trebuie să revii în același loc de unde ai plecat atât de impasibil.
După o luptă crâncenă dată în subconștientul tău cu deplorabile mustrări de conștiință, te-ai hotărât să te reîntorci pentru a resimți valurile calde ale mării.
Când aproape să ajungi lângă nisipul cald de odinioară, ai zărit pe cineva scăldându-se în valurile fericirii. Acesta nu era un vizitator aflat într-o călătorie temporară, ci era persoana care reușise să potolească furtuna din urma plecării tale...
Mirela Drăgan
