→ Zâmbetul de după furtună

    Am încercat să fug de fantomele timpurilor trecute şi să îmi caut liniştea în mijlocul codrilor.  Am alergat prin furtuna vieţii cu sufletul împietrit de regretele care nu au avut niciodată  vreo urmă de consolare. Am aşteptat o rază de lumină pe drumurile vieţii mele pavate cu amintiri. Am încercat să-mi dezrobesc sufletul de dureroasa căinţă împrietenindu-mă astfel cu stelele. Le-am cântat balada unei iubiri care astăzi îşi are mormântul la răscrucea unui drum pe care nimeni nu-l va putea străbate vreodată.  Le-am citit poemul unor regrete târzii care şi-au avut pecetea un timp, parcă transformat în secole în abisul unui suflet morbid. 

   Amintirea de sub ploaia petalelor albe a celor două trupuri care îşi purtau cândva paşii într-un vals al veşniciei mi-a zidit un zâmbet, poate cel mai minunat de până acum.

  Zâmbetul de astăzi va reuşi să aprindă flacăra unei noi speranţe din sufletul unei copile purtată de amintirea clipelor de reverie a zilelor trecute.

                                                                                         Mirela Drăgan

→ Maladia unei iubiri apuse *

Trecut-au zile, săptămâni

Şi duhu-ncet se stinge.

Nici ochii orbi, nici sufletul ce-mi plânge,

Nici amintirile ce azi apun în tihnă,

Nici ploaia de pe tristele morminte

Nu reuşesc să îţi mai aduc-aminte

De flacăra unei iubiri

Ce ieri ne purta suspinul

Pe aripile unui înger ce ne-a unit destinul.

 Nici roua de pe frunze

Nu poate stinge dorul unei iubiri infame,

O iubire purtată de norul trecător

Ce-şi are drept pecete un suprem amor.

Nici ploile de toamnă

Nu pot îndepărta tărâna regretelor târzii,

Lăsate pe un drum ce nu mai are capăt 

De ultimul meu vis, de ultima mea doamnă.

                                           

                                             Mirela Drăgan

 

→ Realitatea unui vis ( Sentimente alese )

  Când mi-e teamă că m-aş putea pierde în eternitatea obscură a unei alte lumi, mă ascund pătrunzând până-n abisul sufletului tău, căzând pradă mrejelor tale maladive.

   Mă sorbi printr-o sărutare dulce sub ploaia de petale albe. Mă dizolvi, reînviindu-mă precum florile primăvăratice pe ramurile sufletului tău, ramuri ce sunt pline de muguri care vor rodi iubire veşnică.

   Mi-ai distrus libertatea...sunt doar un vis care pluteşte în nopţile când norii cenuşii nu par a fi decât, pecetea unui suprem amor.

Mintea-mi cerne gânduri care mă istovesc până în măduva sentimentelor celor mai vulnerabile... nu vreau sa fiu doar norul fugar al unei primăveri trecătoare, nu vreau să pleci într-o altă călătorie în căutarea unui alt suflet. Iubeşte-mă pe mine... sunt cartea ta deschisă la cuprins... citeşte-mă! Sunt frânturi de versuri... compune-mă întru-un poem plin de rime, plin de dragoste pură! Sunt lumina eternă care-ţi va putea veghea drumurile vieţii din nopţile sumbre... nu mă stinge! Sunt îngerul supus la sânul iubirii ce nu-şi găseşte liniştea ... nu-mi tăia aripile pentru că voi cădea în groapa negrului păcat.

   Pe cărarea vieţii mele, mă însoţesc două lucruri care au pus bazele unui alt început: dragostea eternă şi ora morţii trupului meu. Vom fi doua trupuri înhumate-n ţărână, dar două suflete dintr-o eternitate doar a noastră. Călătoresc în ochii tăi, dorindu-mi să putem fi doi fluturi ce trăiesc doar două zile de vară. Două zile ar fi îndeajuns... le-am putea împleti cu un ocean de iubire, poate chiar mai multă decât într-o sută de ani.

   Au fost speranţe spulberate pentru ambele suflete, eternităţi ce nu au părut a fi decât clipe, însă cu toate acestea îngerii ne-au croit un singur drum pentru amândoi.

Hai să-l străbatem împreună!

                                                                                 

                                                                                       Mirela Drăgan

  

→ S-a mai stins o stea*

De ce pleci capul când trist vioara-mi amuţeşte?
Chiar nu observi cum duhul speranţei uşor mă părăseşte?
O luptă crâncenă între amintiri şi doruri are loc
Pe frontul sufletului înghiţit de rafale şi de foc.

Scriu poemul iubirii la asfinţitul diafan al lumânării
Cu speranţa că-i voi putea încredinţa trecutul, uitării.
Dar mă pierd prin tristeţea orelor trecute
Ca un fluture ce-şi caută lumina prin nopţile tăcute.

Ieri, îţi eram doar zâmbet şi fericire
Ce te putea feri de-o nebănuită rătăcire.
Astăzi, îţi sunt doar scrumul de ţigară
Şi zaţul dintr-o cană cu cafea amară.

Acum, un deplorabil trâmbiţat răsună
Iar îngerii împletesc o nouă cunună.
S-a mai stins o stea din Carul Mare
Urmând din nou o lamentabilă-nhumare.

                                                  

                                        Mirela Drăgan

→ Scrisoare pentru domnul M (lucrare pentru ora de română)

   
    Afară, norii îşi cern impetuos haina, lăsând stropii de ploaie să cureţe întreaga mare de nostalagie din sufletul unei iluzioniste, bântuită de amintiri prăfuite şi vise care se nasc din speranţe îmbătrânite.
     Dorul de a te revedea mă apasă atât de tare, de parcă spui că ar fi o întreagă lume care mi-ar sta pe umeri. Iubirea pe care ţi-o port a aprins în sufletul meu  pustiu doar focuri care ard constant şi lumini care mă feresc de fantomele din nopţile sumbre, nopţi petrecute la asfinţintul diafan al lămpii.
     Aş vrea să cuprind în palmă distanţa dintre noi şi să îmi treci prin vene exact ca râul care curge prin albie. Vreau să călătoresc din nou în abisul sufletul tău, tocmai pentru a-ţi aprinde flacăra eternă a speranţei.
     Mi te strecori în fiecare seară pe aceeaşi portiţă pe unde visele îşi fac loc să pătrundă în propria lume de reverie. Păşeşti agale pe drumul vieţii mele, căutându-mă iraţional prin ploaia măruntă de vară. Ne căutăm amândoi, dar oare ne vom mai putea gasi prin această furtuna imprevizibilă a sorţii?!
     Domnule M, răspunde-mi la acest răvaş şi pune capăt aşteptării mele  morbide care nu pare a fi, decât un deşert al cărui nisip se varsă atât de deplorabil în sufletul meu.
     Mai am în suflet o urmă de aşteptare, o ultimă speranţă şi o ultimă lacrimă , sentimentente pe care le păstrez pentru un ultim epilog.

                                                                            Cu sentimente alese,

                                                                                                       a ta enigmă!

                                                                                                     Mirela Drăgan

→ Ploaia...

    
   Cerul îşi scutură impetuos haina, de parcă spuneai că şi-ar fi dorit să reverse o întreagă mare peste deşertul din sufletul  unui iluzionist, bântuit de regrete târzii. Stropii de ploaie se pierdeau prin pustiurile întunecate ale unei inimi care zidea tăceri la asfinţitul diafan al unei lămpi. Încercai să o laşi aprinsă în mod constant, tocmai pentru a aduce un ultim omagiu, fiecărei speranţe care se înălţa la cer, pe aripile unei păsări călătoare.

     Amintirile zăceau pe foile propriului scenariu, aşteptând renaşterea unei alte eternităţi care odinioară, nu era decât veşnicia transpusă într-o singură clipă.

    Norii păreau să se fi dezlânţuit destul zărindu-se într-un final, mişcarea domoală a frunzelor care părea a fi un vals prin fumul unor speranţe arse.

    

                                                                                                              Mirela Drăgan

→ Epilog...*

Bătută de soartă, de furtunile vieţii

Simt parcă şi munţii pe umerii mei.

O inimă frântă, un vis spulberat,

Un suflet de înger ce n-a fost chemat.

O acalmie de valuri mi-ar alina durerea,

Un chip îngeresc mi-ar oferi puterea

De a merge mai departe, de a ajunge la iubire

Pentru a-i oferi sufletului pe veci dezrobire.

Am picat străpunsă de tristul hazard

În groapa uitării cu negrul păcat.

Înhumată-n speranţe avide şi-n amintiri prăfuite

Am rămas ca şi copacul cu crengi dezgolite.

Parcă adorm adânc în sicriul de plumb,

Auzind pe ţărână doar lacrimi de dor.

Îmi bântuie sufletul atât de-apăsător

O mare de vise care acum se sting, mor.

                                                                                                               Mirela Drăgan

→ Mi-e dor din nou *

Mi-e dor din nou

Să simt mireasma florilor de tei

Şi să-mi citeşti povestea vieţii

Din cartea deschisă la cuprins a ochilor mei.

Mi-e dor din nou

De întâlnirile cu tine în solitara cabană

Şi chiar de dorinţele şi nestăpânirile infame

Ce-mi reflectau un aer maliţios de curtezană.

Mi-e dor din nou

De izvorul de lumină şi de cărarea vieţii

Pe care alergam desculţă

În zorii minunaţi ai dimineţii.

Mi-e dor din nou

De iubirea-njunghiată de hazardul cel morbid

Şi de gândurile bune înzestrate cu har sfânt.

Dar totul e un vis amăgitor al cugetului trist, avid.

                                            Mirela Drăgan

→ Fior intern

   Soarele ajunsese să spulbere până şi visele stinghere, iar cerul nu mai era la fel de împodobit de luminile vegherii.

   Flacăra lumânării pâlpâia aproape gata să se stingă, iar singurătatea rodea din nou în suflet dorul de reverie. Minutele începeau să mi se pară ani care mă îmbătrâneau, cu toate că păream atât de tânără. Un tremur adânc şi o dorinţă morbidă stârnea un alt război cu amintirile din ceasul când cuprindeam amândoi lumea doar cu un sărut pătimaş.

  Ajungeam să cred că mă confruntam în fiecare zi cu vise neştiute de nimeni, cu gânduri maladive a căror leac niciodată nu l-am putut găsi, dar rău era că trăiam în fiecare zi clipa plecării tale.

 În întreg corpul răsunau aceleaşi cuvinte sumare care îmi îmbracau sufletul în neputinţă şi dor „ Ai fost o stea a cărei lumină nu a aprins în mine decât focuri care nici astăzi nu s-au putut stinge...” .  

  Mă plimb acum printre rândurile  „ scrisorii de adio ” care sper să rămână doar ca o taină uitată şi îmi dau seama că de fapt, sufletul suspină printre tăceri şi scrie romanul unei vieţi pierdute prin lumea unei iluzii înşelătoare.

                                                                           Mirela Drăgan 

→ O apariţie neaşteptată *

Eram un actor care îşi juca liniştit

rolul pe şcena teatrului vieţii.

Mă aflam printre duşmanii cei mai de temut

cu care mă confruntam pe-ntreg scenariul,

timpul şi lamentabilul final.

Totul se repata de fiecare dată...

 aceeaşi piesă cu aceiaşi actori notorii.

Monotonia se instalase în fiecare replică, astfel încât,

destinul, un bun regizor al vieţii, mi te-a transformat

dintr-o iluzie, într-o neprevăzută realitate.

Te priveam parcă, pierdut în acel albastrul al ochilor

şi mi te imaginam regina veşniciei.

Printre miile de cugetări morbide, se strecura parcă

un gând pe care îmi venea greu să-l accept..

acela că, erai mult căutatul elixir.

Timpul, odată ce a început să-şi intensifice rolul,

mi te-a dăruit ca fiind elibarearea

din temniţa viselor muribunde .

După ceva timp, ai reuşit să-mi deschizi şi o a doua portiţa,

a inimii, acaparându-mi astfel, întreg corpul.

       

                                      Mirela Drăgan