→ S-a mai stins o stea*

De ce pleci capul când trist vioara-mi amuţeşte?
Chiar nu observi cum duhul speranţei uşor mă părăseşte?
O luptă crâncenă între amintiri şi doruri are loc
Pe frontul sufletului înghiţit de rafale şi de foc.

Scriu poemul iubirii la asfinţitul diafan al lumânării
Cu speranţa că-i voi putea încredinţa trecutul, uitării.
Dar mă pierd prin tristeţea orelor trecute
Ca un fluture ce-şi caută lumina prin nopţile tăcute.

Ieri, îţi eram doar zâmbet şi fericire
Ce te putea feri de-o nebănuită rătăcire.
Astăzi, îţi sunt doar scrumul de ţigară
Şi zaţul dintr-o cană cu cafea amară.

Acum, un deplorabil trâmbiţat răsună
Iar îngerii împletesc o nouă cunună.
S-a mai stins o stea din Carul Mare
Urmând din nou o lamentabilă-nhumare.

                                                  

                                        Mirela Drăgan

→ Scrisoare pentru domnul M (lucrare pentru ora de română)

   
    Afară, norii îşi cern impetuos haina, lăsând stropii de ploaie să cureţe întreaga mare de nostalagie din sufletul unei iluzioniste, bântuită de amintiri prăfuite şi vise care se nasc din speranţe îmbătrânite.
     Dorul de a te revedea mă apasă atât de tare, de parcă spui că ar fi o întreagă lume care mi-ar sta pe umeri. Iubirea pe care ţi-o port a aprins în sufletul meu  pustiu doar focuri care ard constant şi lumini care mă feresc de fantomele din nopţile sumbre, nopţi petrecute la asfinţintul diafan al lămpii.
     Aş vrea să cuprind în palmă distanţa dintre noi şi să îmi treci prin vene exact ca râul care curge prin albie. Vreau să călătoresc din nou în abisul sufletul tău, tocmai pentru a-ţi aprinde flacăra eternă a speranţei.
     Mi te strecori în fiecare seară pe aceeaşi portiţă pe unde visele îşi fac loc să pătrundă în propria lume de reverie. Păşeşti agale pe drumul vieţii mele, căutându-mă iraţional prin ploaia măruntă de vară. Ne căutăm amândoi, dar oare ne vom mai putea gasi prin această furtuna imprevizibilă a sorţii?!
     Domnule M, răspunde-mi la acest răvaş şi pune capăt aşteptării mele  morbide care nu pare a fi, decât un deşert al cărui nisip se varsă atât de deplorabil în sufletul meu.
     Mai am în suflet o urmă de aşteptare, o ultimă speranţă şi o ultimă lacrimă , sentimentente pe care le păstrez pentru un ultim epilog.

                                                                            Cu sentimente alese,

                                                                                                       a ta enigmă!

                                                                                                     Mirela Drăgan

→ Ploaia...

    
   Cerul îşi scutură impetuos haina, de parcă spuneai că şi-ar fi dorit să reverse o întreagă mare peste deşertul din sufletul  unui iluzionist, bântuit de regrete târzii. Stropii de ploaie se pierdeau prin pustiurile întunecate ale unei inimi care zidea tăceri la asfinţitul diafan al unei lămpi. Încercai să o laşi aprinsă în mod constant, tocmai pentru a aduce un ultim omagiu, fiecărei speranţe care se înălţa la cer, pe aripile unei păsări călătoare.

     Amintirile zăceau pe foile propriului scenariu, aşteptând renaşterea unei alte eternităţi care odinioară, nu era decât veşnicia transpusă într-o singură clipă.

    Norii păreau să se fi dezlânţuit destul zărindu-se într-un final, mişcarea domoală a frunzelor care părea a fi un vals prin fumul unor speranţe arse.

    

                                                                                                              Mirela Drăgan

→ Epilog...*

Bătută de soartă, de furtunile vieţii

Simt parcă şi munţii pe umerii mei.

O inimă frântă, un vis spulberat,

Un suflet de înger ce n-a fost chemat.

O acalmie de valuri mi-ar alina durerea,

Un chip îngeresc mi-ar oferi puterea

De a merge mai departe, de a ajunge la iubire

Pentru a-i oferi sufletului pe veci dezrobire.

Am picat străpunsă de tristul hazard

În groapa uitării cu negrul păcat.

Înhumată-n speranţe avide şi-n amintiri prăfuite

Am rămas ca şi copacul cu crengi dezgolite.

Parcă adorm adânc în sicriul de plumb,

Auzind pe ţărână doar lacrimi de dor.

Îmi bântuie sufletul atât de-apăsător

O mare de vise care acum se sting, mor.

                                                                                                               Mirela Drăgan